Azi mi-am demonstrat ca se poate...se poate sa cant pe scena, si in fata necunoscutilor...si in fata unui public de vreo 200 de oameni cu urechile fine, care sunt acolo pentru muzicieni seriosi si muzica de prima calitate, nu pentru amatoarea de mine. Balul bobocilor a fost cu totul altceva...incercarea mea de a canta la chitara in fata liceului, in clasa a noua si a doispe'a, e cu totul diferit de ce s-a intamplat in seara asta. In seara asta, am mers de trei ori pana la baie si am tras de vreo trei mii de ori aer adanc in piept, inainte sa urc pe scena si sa cant. Si am reusit. Si am primit aplauze. Si necunoscuti din sala imi zambeau si cantau cu mine. E absolut fantastic, sentimentul asta. Si chiar daca nu am castigat, m-am obisnuit deja cu postura de "first runner up". Mi se cam intampla, in majoritatea cararilor pe care indraznesc sa le urmez. Dar am avut curaj si mi-am oferit o satisfactie extraordinara. Nu pot decat sa imi urez "La cat mai multe cantari!".
Si mai era acolo Irina. Prietena mea de la facultate, care imi facea poze si mi-a spus " Sa scrii despre mine, Cami, cum iti fac poze." Scriu, draga mea. Cum in lumina palpaitoare a lumanarii de pe masa noastra, te concentrai sa gasesti cel mai bun unghi, cea mai buna incadrare. Irina face poze cu atata pasiune si atat de absorbita de moment, incat parca devine una cu aparatul de fotografiat. As putea spune ca nu aparatul face pozele, ci ochii ei. Priveste atenta in obiectiv si cand a terminat, iti zambeste cu asa o satisfactie, ca un pictor care tocmai a mai conturat silueta unei flori, sau a unui fluture. Si apoi, cu entuziasm si nerabdare iti zice: "Stai sa-ti mai fac una!". Asa e Irina, plina de frumos si culoare. Daca e un cuvant care sa ne caracterizeze pe fiecare dintre noi, al ei e "Vizual".
Si prietena mea Carmen, cu prietena ei Maria, care a devenit si prietena mea. Cuvantul lor e "Armonie". Si nu in sens de relational, sau de echilibru, ci in sens muzical. In prejma lor se aude mereu un soundtrack. Pana si felul in care pasesc e plin de ritm. Mi-o amintesc pe Carmen intr-o dimineata din ianuarie, cand ne-am intalnit in statie, iainte de un laborator de Info. Era cu castile in urechi si mi-a zis ca asculta radio. Radio Guerrilla. Cred ca de atunci mi-e draga Carmen. Pe Maria mi-o amintesc de la ziua mea, cand am ramas vreo patru martiri in picioare si ascultam Sade, George Michael, Parov Stelar si DaftPunk si mi-a spus:"Simt cum muzica asta ma purifica."
Geniale, fetele astea...
Si geniala seara asta, in care am fost un "pierzator" fericit, ca vocea mea, incercand sa atinga cateca note, i-a facut pe oameni necunoscuti sa-mi zambeasca si sa ma aplaude.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu