Stare Eco, de iarna

  De cand am ajuns acasa ma pregatesc sa scriu ceva despre minunata zapada care mi-a infofolit orasul, cat timp am fost eu plecata prin locuri usor mai "exotice". Si de cand ma tot pregatesc, uite ca zapada s-a si dus...a mai ramas in palcuri amarate, marturii a ceea ce obisnuia sa fie clima, candva. Mi-e atat de mila de copii de azi care cresc cu impresia ca iarna inseamna ploaie si gripa. "Pe vremea mea", mergeam cu saniuta la bunica si veneam in casa, cu verisorul meu, cu picioarele inghetate si rosii, beam un vin fiert cu zahar, ne tineam piciorusele pe o bucata de caramida pe care o incalzea bunica in cuptor, ne fluidizam din nou sangele coagulat de frig, ne schimbam sosetutele si porneam la inca un maraton de sanius si bulgareala. In linii mari, ritualul s-a cam pastrat acelasi...doar ca azi ma incalzesc dupa zilele petrecute prin ploaie si imi usuc picioarele imbibate in balti.

  Era atat de frumos, cand am ajuns acasa. Plin de zapada pe toate strazile si stradutele. In Gherla nu se chinuise nimeni sa curete nici macar centrul, de zapada care nu contenea sa se astearna. Doar soseaua principala era functionala, la capacitate maxima. Acuma...privesc rozul noptii de afara si ma mint ca nu e din cauza cetii si ca poate o sa se indure vreun nor de mine si o sa imi albeasca din nou curtea. Si poate, poate Mos Craciun o sa vina cu o sanie, nu cu o caruta.

  In alta dezordine de idei...Reciclati!

"Cade alba nea, peste viata mea..."

  S-a inzapezit in frumusete Clujul, saptamana trecuta. M-am bucurat ca un copil in fata ferestrei mele, cu deschidere catre cortina de piatra a Manasturului, cand am vazut acoperisurile albe si cimitirul pufos. Arata mai putin infricosator in perioada asta a anului, pentru ca nu se mai distinge albul mormintelor de albul zapezii.

  Am patinat, am baut vin fiert si ceaiuri, am fumat narghilea, am mancat clatite si m-am plimbat pe toate stradutele impodobite si prin toate cafenelele calduroase, in aceasta ultima saptamana de scoala. Am profitat de ea mai mult decat din plin.

  Desigur, nu se putea sa nu imi incalzesc sufletul cu doua concerte minunate de colinde. Unul intr-un cadru formal, cu intrare pe baza de invitatie (in astfel de momente nu condamn pilele) si celalalt foarte "de suflet", intr-o biserica unitariana, unde s-au adunat corurile aproape tuturor confesiunilor din Cluj. Unul dintre ele m-a incantat peste poate, atat ca prezenta si compozitie, cat si ca prestanta. Baietii de la Seminarul Orotox din Cluj mi-ai fost atat de dragi, cu inocenta lor de pui de oameni, care vor sa para maturi si nereusind, sunt cu atat mai dragalasi... Imbracati in paltoane negre si cu fularele alb cu negru la gat, aratau ca un banc de pinguini, inghesuiti unul in celalalt si protectori unul fata de altul. Atata nevinovatie si iubire sclipea in ochii acestor copii, incat m-au facut sa imi fie extraordinat de dor de perioada adolescentei, cu nepasarea si simplitatea ei.

  

  Am vazut saptamana asta o minune a lumii: un bebelus de vreo 10 luni admirand prima zapada din viata lui. Nedumerire, bucurie, entuziasm si curiozitate, toate amestecate pe chipul acela micut cat podul palmei...Ii poposeau fulgii pe nasuc si tresarea cu surpriza la fiecare atingere a ninsorii, stand cu gurita intre-deschisa in asteptarea atingerii pufoase si reci.

  A nins dureros de frumos saptamana asta la Cluj...si durerea cea mai mare o resimt an de an, cand in acest peisaj de poveste vad cate  un copil sarman, imbracat subtire de ti-e tremur in suflet doar privindu-l, care sta si priveste toate astea cu groaza inca unei ierni petrecute in inghet si saracie...

Locul si oamenii

  Faptul ca am avut asa de putine cursuri si stagii a fost un plus la timpul alocat plimbarii. Am vazut orasul "din scoarta-n scoarta" si mi-am satisfacut pofta de a umbla cu capul in nori, uitandu-ma dupa ferestre, cariatide, balcoane si creneluri. Am trait cu impresia unui alt timp si spatiu. Nu mi-a parut rau deloc pentru ploaie. Era parte integranta a peisajului. Cu siguranta ca daca as fi vazut orasul vara, pe o caldura torida, nu mi-ar fi ajuns la suflet asa de profund.

  In spatele fiecarui gard si a fiecarei ferestre mi se parea ca zace o poveste, demult ascunsa si tainuita, data uitarii si misterului. 

  Parcurile redecorate de toamna m-au facut de cateva ori sa imi pierd orientarea, pentru ca nu puteam sa urmaresc repere cum ar fi un turn de biserica sau un bloc mai inalt. Toate pulsau cu oxigen, parfum si romantism.

  Si centrul...ei bine, centrul...mi-a smuls trei lacrimi, intr-un moment in care am ramas fara colegele mele si am stat sa gandesc in profunzime ceea ce vazusem. La usa Catedralei, o placuta comemora moartea copiilor ucisi la Revolutie. Pe fatada unei cladiri, la capatul opus pietei, se vedeau inca urmele gloantelor de atunci, de demult, cand inca nu ma nascusem...

  La Timisoara s-a murit pentru libertate. Mintea si anti-materia au ingenuncheat atunci materia si brutul. Gandirea nu a mai suportat ingnoranta. 

  Astazi, oamenii iti vorbesc cu toata prietenia si amabilitatea. Si totusi, cand ii surprinzi mergand pe strada, in linistea gandurilor lor, vezi chipuri resemnate si lipsite de speranta. Luam sintuatia ca atare, mergem inainte...si ca sa ne inveselim cu superficialitate amarul, mai zicem cate-un banc.

  M-ai dezamagit, Timisoara...te credeam mai puternica...cea mai puternica...
                                                                                      ...cu toatea astea, ramai extrem de frumoasa!

Scoala

  Acum o saptamana, trenul ma lasa, dezorientata, in gara Timisoarei. Urma o saptamana cu mult mai frumoasa decat o anunta inceputul si cu mult mai multe superlative absolute decat m-as fi asteptat...

  Si totusi...scoala...vai, vai...

  Luni dimineata am vazut niste pusti relaxati, intrand in laboratorul de Microbiologie, in care noi eram ajunse printre primele. Cu aerul acela de liceeni de clasa a 11-a, cand n-au nici bac, nici teze, nicio treaba...No stress, vorba cantecului. Mi-am zis "...e lab de microbi...normal ca nu se streseaza...". 

  Trist a fost ca atmosfera s-a mentinut asa si marti, la stagiul de Proteze, unde am auzit ce as fi vrut sa nu aud in viata mea...o domnisoara, STUDENTA IN ANUL 2 LA MEDICINA DENTARA, cu un model de ghips in mana, a intrebat "Fata, da care-i caninul?". Nu vreau sa se inteleaga din asta ca ei sunt mai prosti decat noi si noi net superiori lor...dar cu toate astea...noi la Cluj invatam dupa cartea Prof. Bratu, de la Timisoara...de acolo invatam noi protezele...Cum sa nu profiti de asta? E ca si cum nu ai profita de Papilian, la Cluj...evident, multi n-o fac, dar mult, mult mai multi, o fac.

  Cursurile...pai joi, cam asa, intrasem deja in panica, pentru ca peste tot pe unde mergeam ni se spunea ca nu se tine cursul...si noi trebuia sa facem trei prezente...DE UNDE, NENE?. La cursul de TPD, repet, la cursul de TEHNOLOGIA PROTEZELOR DENTARE, eram 6 stundenti in amfiteatru...trei din Cluj.

  Si apoi, printre cei habarnisti si nepasatori, ii vezi pe cei interesati si  pasionati, care sufera si sunt trasi in jos de colegii lipsiti de orice tragere de inima, catre stoma. Ii vezi pe ceilalti, cei care vor sa invete, cum se zbat si cum profita cu toata fiinta lor de ceea ce li se ofera, printre altele, profesori tineri, foarte bine pregatiti si foarte rabdatori. CINSTE LOR!

  In alta dezordine de idei, nu pot decat sa le urez mult succes si putere de munca, colegilor de la Timisoara, celor care sunt acolo pentru STOMA, fratele meu, PENTRU STOMA...pentru ca e facultate, e facultativa si nu-i o cinste sa se spuna ca fiecare medic are o alee in cimitir...