Still loving you

  La doispe' ani am primit o chitara. A venit asa, ca un gest simplu, ca ceva asteptat, ca buletinul la paispe', ca permisul la majorat. Parca trebuia sa vina, parca urma sa o primesc, asa, pentru ca pur si simplu, la un moment dat in viata, trebuia sa incep sa invat sa cant la un instrument. Nu am excelat, nu pentru ca nu as fi avut ureche muzicala, sau talent, ci pentru ca nu am muncit destul...azi regret...cu toate astea, cautam tabulaturi pe internet si versuri si i le aratam profesorului atat de mandra de descoperirile mele si atat de fericita in perspectiva a ceea ce urma sa invat sa cant. Asa s-a intamplat cu White dove, a celor de la Scorpions. O aveam pe o caseta veche, cumparata prin anii '90, pe care o ascultam dupa-masa, cand ma intorceam de la scoala si nu aveam chef de teme. Si atat de mult mi-a placut cantecul asta, ca dupa primele acorduri invatate, am insistat sa trec peste ordinea fireasca a lectiilor, sa ard cateva etape si sa invat toate acordurile care imi trebuie ca sa pot canta melodia. Zis si facut.

  La optaspe' ani, ma intorceam intr-o seara acasa, de la teatru. Fusesem inainte la ore de desen tehnic si caram in spate un tub cu planse si un teu. Tocmai vazusem "Zbor deasupra unui cuib de cuci" si ma gandeam ca trebuie sa fi parut si eu putin nebuna, aparand in teatru, cu tot "echipamentul de proiectare" dupa mine. Desenam si ascultam muzica...la asta se rezumau serile mele din clasa a 11-a, dupa ce terminam imposibilele si total nesaratele teme pentru scoala (ca sa o parafrazez pe o colega de facultate, care astazi imi spunea ironic "Materia asta e o prostie. Si e foarte greu sa inveti o prostie"). Am urcat in mansarda mea plina de povesti si de aburi de adolescenta si am simtit un miros ciudat, placut, vechi in esenta, dar nou pentru mine, de betisoare si lumanari parfumate, de atelier de lutier (asa cum mi s-a spus candva, ca e mirosul pielii mele). Cand am aprins lumina mi s-au taiat picioarele, mi s-a oprit respiratia si pentru cateva secunde mi-a stat inima in loc. Acolo unde in mod normal statea o canapea pe care o foloseam pentru citit, acum ma intampina ceva la care visam de cand eram mica. Primisem un pian vienez, vechi de o suta de ani...Si cu dragul de el am esuat lamentabil, cand m-am hotarat ca ar fi dragut sa incep studiul chiar in vacanta dinaintea clasei a doispea si normal, sa il intrerup, in timp ce ma pregateam pentru Medicina. Cu toate astea, stiu sa cant Silent Night, Oh come all ye faithful, inca doua, trei colinde, Fields of Gold si White dove...

  Am fost la concetrul Scorpions. Am urlat din tot sufletul , am cantat, m-am leganat de pe un picior pe altul, cu mainile ridicate, am sarit, am ras, mi-au dat lacrimile...nu au cantat White dove, dar eu am cantat-o intr-una in minte, cat a durat concertul. A fost atata energie si atata explozie venita din partea "batraneilor" astora trecuti de 60, incat am ajuns sa cred ca muzica te face sa suferi mutatii genetice. Te mentine tanar in trup si spirit...e cel mai bun antioxidant facut de "mana" omului. E medicament, antidot, vaccin, terapeut. Veninul hard rock al Scorpionsilor e curativ. M-am vindecat de pesimism, de apatie, de batranete. M-au zguduit ca un uragan, mi-au adus o adiere de schimbare, m-au tachinat, m-au multumit, m-au dus departe, in vacanta, m-au facut sa traiesc o noapte, in orasul asta mare, pe care nu o sa o uit si m-au facut sa imi amintesc ca inca iubesc...cu toate ca e toamna, cu toate ca in jur se vad din ce in ce mai multe mizerii, afara e pe zi ce trece mai frig si mai trist si in gradini se vestejesc incet, incet, toate, pana o sa ramana numai crizantemele.

  
  Scorpions s-au transformat pentru mine. Din formatia care canta melodia mea preferata pentru chitara, au devenit cei care, in miezul toamnei, m-au facut sa traiesc o caldura mai mare ca oricand, in toata vara asta ce tocmai au trecut. Ne-au facut sa ardem, pe mine si pe ceilalti 40 de mii de oameni care au fost sambata la concertul lor. Am ars in and out si totusi, nu m-am mistuit, ci am devenit mai energica, mai puternica, mai cu pofta de viata...

  La Smokie a fost british, rafinat, smooth. Nu a fost energia de la Scorpions, dar cu siguranta a fost caldura. Multa caldura si mult suflet. Ploaia a cazut la Smokie intr-o zi cu soare.

  Doua seri, doua concerte, doua "S"-uri...siflantele astea te lasa in expectanta...dupa doua seri si doua concerte, cred ca urmeaza sa imi dau intalnire cu doua vechi iubiri...cred ca e timpul sa le spun chitarei si pianului "I'm still loving you..."

Impotriva curentului

  Mi-e dor de Paris...mi-e dor de Paris, cu fiecare piatra nisipoasa de pavaj ieftin pe care o calc in curtea clinicii de pe Motilor. Mi-e dor de Paris, cu fiecare sandwich moale si insipid pe care il mananc in pauzele dintre cursuri. Mi-e dor de Paris, cu fiecare inserare, cand nu mai iau metroul spre La Defense, ci microbusul spre Gherla. Mi-e dor de Paris, cu fiecare plimbare pe care o fac in parcul central si nu in Jardin du Luxembourg. Mi-e dor de Paris, cu fiecare drum ce ma duce in Hasdeu si nu in Cite Universitaire...

  Mi-a fost de fapt dor de Paris, inca dinainte de a pleca de acolo. Si dorul asta mare a crescut si s-a agravat cu fiecare zi trecuta in canicula si praful ardelenesc, cu fiecare noapte pentrecuta pe terasele ieftinicioase din oraselul meu provincial. Mi-a fost dor de Paris mereu si dorul asta creste pe zi ce trece tot mai mult, tot mai acut, tot mai cronicizant...

  Chirurgia nu e Anatomia lui Grey (Grey, blonduta, Meredith din film, nu Gray ala, care a scris cartoaia despre care telenovelistii nu stiu...), morfopatologia pentru stomatologi e mult mai aerisita decat a generalistilor (asta ni s-a amintit deja la ambele cursuri la care am asistat) si studentii de la medicina dentara sunt niste indolenti si niste limitati, care casca cu pofta la cursurile de semiologie generala si carora li s-au impartit 32 de dinti pe 6 ani, in care invata la fiecare grupulet cate o patologie total neimportanta si lipsita de orice substanta si fundament medical, pentru ca ei, studentii la stomatologie, sunt oricum niste viitori mineri, cel mult zidari, nimic mai special decat niste muncitor calificati sa dea gauri in dinti, pe care apoi sa le umple (conform unui respectabil si absolut total inteligent domn doctor, al carui nume nu am sa il mentionez, nu din alte motive decat pentru ca nu-l cunosc si nici nu am inca pofta).

  Si dupa cum bine se poate vedea, simti si percepe, I wanna kick some ass with my super-truper-smarty-smart   -dentistry-student brain, pentru ca asta merita toti cei care subscriu spuselor domnului doctor. Si pentru ca Parisul nu-l pot aduce la Cluj, dar cel putin una dintre nemultumiri am sa mi-o pot domoli, cu elanul meu medical de neoprit.

  "Don't fight it: let it be"= porcarie majora! Let's prove them wrong!

Jeux d'enfants

   La Paris, e vreme londoneza, dar ploaia nu e bloody rain. La Paris, ploaia aduce cu ea des arcs-en ciel si dupa-amieze de stat in pat, in visare, in niste brate, cu geamul deschis, ascultand-o. 

  La Paris, "a bad hair day" se tranfsorma intr-o zi in care parul s-a hotarat sa fie boem. La Paris, o bluza sifonata e semn de romantism si nepasare, de nonsalanta si eleganta.

  La Paris, fusta nu e sexy, e chic. Parfumul nu e puternic, e provocator si rujul rosu aprins nu e vulgar, e pasional.

  La Paris, bucuria intalnirii cuiva drag e tahicardica, hiperventilanta, exaltanta. La Paris, timpul sta in loc pentru un sarut, mainile nu se tin, fac dragoste, ochii nu se privesc, se savureaza. La Paris, orhideele nu se ofilesc, mancarea nu e buna, e delicioasa si painea nu e paine, e bagheta...un fel de arma fermecata care iti vrajeste de-a dreptul stomacul.

  La Paris, frunzele nu cad, danseaza, femeile nu vorbesc, flirteaza, barbatii nu privesc, doresc.

  La Paris, micul dejun tine pana dupa pranz, apa nu e insipida si inodora, are gust si aroma, oboseala e melancolie, bucuria e euforie, si cartile nu sunt obiecte, sunt mici fiinte vii, care te cheama soptit inspre ele. 

  La Paris, florile respira, copacii nu se misca, danseaza, vantul nu sufla, freamata, frunzele nu cad, se duc putin sa doarma. Indragostitii nu se iubesc, se adora, realitatea e visare, cina e preludiu si vinul nu e bautura, e licoare. Muzica e simfonie, dansul e ritual de dragoste, plimbarea e iubire purtata.

  La Paris, nu mananci, te rasfeti.

  La Paris, nu simti durere, somnul e reverie, foamea e pofta si setea e intotdeauna de vin.

  La Paris, oamenii nu fac sex, se daruiesc, Turnul Eiffel nu e monument, e simbol si arta are suflet. 

  Am fost la Paris in luna iulie si de atunci, tot ce am in minte e "p"-ul de temelie, "a"-ul erotic, "r"-ul ce saruta limba cu palatul, "i"-ul copilaresc si proaspat, "s"-ul ca un final deschis...Paris...