In fiecare toamna e la fel. Incep sa privesc mai mult in sus, ca sa nu mai vad mormanele de gunoaie, ce raman in urma verdelui care incet, incet dispare. Si incep sa privesc mai mult in jos, ca sa nu calc in secretii apoase alb-galbui, expectorate pe toate trotuarele. Stiu ca suna scarbos, dar asta e crunta realitate. In consecinta, perindarile mele prin oras se treansforma intr-un slalom printre gunoaie, combinat cu un fel de "sus, jos", tradus prin miscari alternative ale capului...pe de-o parte incerc sa neg, pe de alta parte, imi protejez pantofii.
O sa vina la un moment dat, zilele astea, si iarna...Si toate astea se vor acoperi de zapada. Dar doar pentru ca albul le acopera, nu inseamna ca nu mai sunt acolo, sau ca sunt pure. Doar pentru ca o masea e obturata, nu inseamna ca acolo nu a fost niciodata o leziune carioasa. Doar pentru ca in buzele unei rani adanci se prinde chegul, nu inseamna ca nu poate oricand sa se desprinda, la cel mai mic soc, sau ca rana nu pulseaza in continuare sub el...
Zilele ajung sa semene asa de mult unele cu altele, in luna asta interminabila, incat e ca si cum ai translata la infinit un segment de dreapta. Seara, cand mi-e dor sa ascult o armonie, imi vine iar si iar in minte Concertul pentru doua violoncele si orchestra de coarde, in Sol minor, al lui Vivaldi. E asemeni toamnei. Incepe primul violoncel, prima zi in care observi ca verdele incepe sa fie galben palid, apoi al doilea violoncel, ziua in care se desprinde prima frunza...Apoi orchestra, prima ploaie de frunze, prima furtuna de toamna, crescendo, primul vant care te muta de pe picioare. Sunetul se stinge apoi lent, coboara ritmic si in acelasi timp extrem de armonios, cu imperceptibile pauze intre tonuri, de catre inalt, tot mai jos. Un urcus si un coboras continuu...Creste in intensitate sunetul orchestrei, paleste, violoncelul vine iar cu tonuri grave, profunde, din adancuri. Din nou orchestra, care urca si coboara pe o scara in spirala...si ajunge sus. Pauza...prima parte, septembrie, e gata.
Incepe a doua parte...e atat de trist sunetul violoncelelor, atata melancolie in armonie...e octombrie, "covoare galbene si rosii". Vezi accente de ruginiu si purpura. Simti cum se rostogolesc picurii de ploaie pe geam, pe crengi, cum frigul pisca frunzele si florile, simti stropii reci, marunti si intepatori pe fata, dureros de reci...si printre ei, margaritarele tale de lacrimi...partea asta a concertului e ca atunci cand plangi in ploaie..."I'll do my crying in the rain"...e octombrie...
Partea a treia...pasaje de tristete, combinate cu reveniri de bucurie, iluzii si perceptii modificate...e noiembrie...sufletul ti-e obisnuit cu frigul, ti l-ai ascuns bine in piept, ti l-ai infasurat in zeci de esarfe suprapuse, in culori si nuante si cromatici dintre cele mai variate. Si totusi tremuri, la adierile de vant...violoncelele, pe aceeasi scara, se rotesc in continuu...apar fulgii, se aude orchestra, de la puternic spre sublim...o noua iluzie de bucurie, o noua amfetamina...zapada, dar nu purifica, doar acopera...dialog intre orchestra si violoncele, iar ninge, iar vin stropii de ploaie care pustiesc tot...si finalul...prelungit, brusc...nici nu stii...am trecut din toamna in iarna, toata viata asta a fost tot o toamna?...
Si de la inceput, pana la sfarsit, claveciunul, sacadat, in ritmul celorlalte, in contratimp cu ele, ca inima ta, care bate in cadenta toamnei, dar nu vrea sa o accepte...
"deasupra zarilor murinde, a sumbrei vai, a tuturor"
Zilele ajung sa semene asa de mult unele cu altele, in luna asta interminabila, incat e ca si cum ai translata la infinit un segment de dreapta. Seara, cand mi-e dor sa ascult o armonie, imi vine iar si iar in minte Concertul pentru doua violoncele si orchestra de coarde, in Sol minor, al lui Vivaldi. E asemeni toamnei. Incepe primul violoncel, prima zi in care observi ca verdele incepe sa fie galben palid, apoi al doilea violoncel, ziua in care se desprinde prima frunza...Apoi orchestra, prima ploaie de frunze, prima furtuna de toamna, crescendo, primul vant care te muta de pe picioare. Sunetul se stinge apoi lent, coboara ritmic si in acelasi timp extrem de armonios, cu imperceptibile pauze intre tonuri, de catre inalt, tot mai jos. Un urcus si un coboras continuu...Creste in intensitate sunetul orchestrei, paleste, violoncelul vine iar cu tonuri grave, profunde, din adancuri. Din nou orchestra, care urca si coboara pe o scara in spirala...si ajunge sus. Pauza...prima parte, septembrie, e gata.
Incepe a doua parte...e atat de trist sunetul violoncelelor, atata melancolie in armonie...e octombrie, "covoare galbene si rosii". Vezi accente de ruginiu si purpura. Simti cum se rostogolesc picurii de ploaie pe geam, pe crengi, cum frigul pisca frunzele si florile, simti stropii reci, marunti si intepatori pe fata, dureros de reci...si printre ei, margaritarele tale de lacrimi...partea asta a concertului e ca atunci cand plangi in ploaie..."I'll do my crying in the rain"...e octombrie...
Partea a treia...pasaje de tristete, combinate cu reveniri de bucurie, iluzii si perceptii modificate...e noiembrie...sufletul ti-e obisnuit cu frigul, ti l-ai ascuns bine in piept, ti l-ai infasurat in zeci de esarfe suprapuse, in culori si nuante si cromatici dintre cele mai variate. Si totusi tremuri, la adierile de vant...violoncelele, pe aceeasi scara, se rotesc in continuu...apar fulgii, se aude orchestra, de la puternic spre sublim...o noua iluzie de bucurie, o noua amfetamina...zapada, dar nu purifica, doar acopera...dialog intre orchestra si violoncele, iar ninge, iar vin stropii de ploaie care pustiesc tot...si finalul...prelungit, brusc...nici nu stii...am trecut din toamna in iarna, toata viata asta a fost tot o toamna?...
Si de la inceput, pana la sfarsit, claveciunul, sacadat, in ritmul celorlalte, in contratimp cu ele, ca inima ta, care bate in cadenta toamnei, dar nu vrea sa o accepte...
"deasupra zarilor murinde, a sumbrei vai, a tuturor"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu