Limita nelimitata a iubirii

  Anul trecut, cand era luna aprilie mai voluptoasa, am fost cu ai mei la botezul unei verisoare, la Campina. Pentru ca excursia pana acolo trecea pe o cale atat de plina de ispite culturale, am profitat din plin de rabdarea alor mei, si am vazut cam tot ce se putea vedea in materie de muzee si biserici, in Sighisoara, Sinaia si Campina. 

  Atunci am descoperit Castelul Iulia Hasdeu si m-am indragostit de povestea acestei minunate fete...

  Astazi am cautat pe internet niste carti de-ale Iuliei Hasdeu si am dat peste un articol dintr-o revista pentru doamne, care m-a contrariat si intrigat extrem de tare. Scria acolo ceva de genul "B.P.Hasdeu, un tata care si-a iubit fiica prea mult...".

  Cand vine vorba de iubire, stim cu totii prea bine, ca nu are limite. Nu are limite nici cea dintre doi iubiti, pe care nu ii leaga nicio molecula de ADN, daramite cand vine vorba de iubirea unui tata pentru fiica lui, a unui fiu pentru mama, a unui nepot pentru bunici. Mi s-a parut revoltator...

  Nu ai cum sa limitezi un sentiment atat de puternic, care te face sa te uimesti pe tine insuti, de capacitatea ta de a-l dezvolta si inmulti pe zi ce trece. E atat de special si de inaltator sa iubesti pe cineva, incat devine cel mai simplu lucru pe care stii sa il faci, la fel ca respiratul. B.P.Hasdeu nu a fost un om care a respirat prea mult, cum nu a fost nici un tata care si-a iubit "prea mult" fiica. A fost un tata care a facut ce era firesc sa faca orice alt tata...a dezvoltat un reflex neconditionat care s-a nascut in abisul mintii sale, atunci cand si-a vazut copilul pentru prima data si cand, la fel ca orice alt parinte, a ramas legat de pruncul sau pana dincolo de moarte.

  Asa ca avem oare voie sa stabilim o limita dragostei si tot ce o depaseste sa devina prea mult? O dovada de incapacitate de a iubi, mai mare decat aceasta, imi pare ca nu exista...

Bartolomeu al Clujului

  Maine am examen la Fiziopatologie. Inexplicabil, intrucat mi-a placut intr-o masura destul de mare, nu am reusit sa invat suficient pentru examen, desi am avut la dispozitie o saptamana intreaga. Si totusi explicabil...

  Azi am privit cum Bartolomeu al Clujului a fost inmormantat. Luni seara, cand am aflat vestea, la fel ca atunci cand vrei sa iti spuna cineva ca de fapt te minte, sau glumeste, asteptam sa aud ca nu e asa cum aud ca e. Nu imi venea sa cred si simteam cum glandele lacrimale imi sunt bombardate de mii de impulsuri nervoase. Nu putea sa fie adevarat. Nu avea cum sa fie adevarat. Bartolomeu era "al Clujului" si nu se putea ii fie luat. Cu toate acestea, era adevarat. Si paginile cu "Insuficienta cardiaca", din cursurile de Fiziopatologie, le uram mai mult ca orice...

  Mi-am petrecut ziua de marti in amortire si negare. Am stat la etajul patru al bibliotecii si am privit Clujul. Si atunci am realizat cat de pustiu si de orfan ramasese. M-am uitat la cladirea Chirurgiei I si nu puteam sa realizez cum, cel care intr-un an, de Revelion, intra ca o furtuna de credinta si vigoare in Biserica Manastirii Nicula, astazi statea cuminte, parca dormind, intr-un sicriu modest si marunt, semanand cu un trup de copil, imbatranit inainte de vreme. In timpul adolescentei mele am vazut inmormantarea unui Papa, apoi a unui Patriarh...azi, a unui Mitropolit...Intr-o zi de martie, cu soare si cu vant staruitor, am privit cu bucurie un Cluj intreg, adunat in fata Catedralei, pentru a-si primi Mitropolitul. Imi amintesc si ce purtasem in acea zi. Azi, acelasi Cluj, imbracat in doliu, venea sa il planga pe cel care, asa cum singur a spus-o, a plecat incet printre trestii, sa adoarma, asemeni unei lebede, care canta pentru prima...si ultima data...

  

  Va deplang, pe voi cei care il condamnati si acum, dupa trecerea in nefiinta a trupului sau, aveti curajul sa spuneti ce nu-i de spus. Va deplang, amarati anonimi de pe site-uri fantomatice, care nu ati avut privilegiul sa il cunoasteti si sa il intelegeti. Viata voastra e infinit mai saraca decat a noastra, a celor care l-am iubit si ne-am lasat pastoriti de el. Viata voastra nu va cunoaste niciodata fericirea lui Hristos, impartasita si descoperita noua de catre Parintele Anania. Parintii multora dintre voi nu erau nascuti, in vremurile in care tara asta era fragmente si in care Monahul Anania indura iadul inchisorilor. Nu stiti nimic si nu o sa stiti niciodata, pentru ca mintile voastre sunt mult prea intunecate ca sa inteleaga si pentru ca negura in care traiti va condamna la ignoranta. Il condamnati pe cel pe care l-au pretuit si iubit Arghezi, Blaga, Voiculescu si Papilian...

  Marti seara, cand citeam si auzeam comentariile nulitatilor si celor care fac umbra pamantului degeaba, in legatura cu Mitropolitul Bartolomeu, simteam un puternic gand de ura. Azi realizez ca probabil ar fi spus, ca Mantuitorul, "Iarta-i, ca nu stiu..."

  

  In vara anului 2007, mi s-a intamplat unul dintre cele mai fericite momente din viata mea. Intr-o duminica dupa-masa, in care se juca finala de la Wimbledon, urma sa il intalnesc si sa il cunosc personal pe Parintele Bartolomeu. Imi framantam mainile ca un copil care a facut o boacana, inima imi batea undeva aproape de faringe, incat simteam ca sunt incapabila sa inghit si obrajii imi luasera foc. Nu stiam cum ar trebui sa ii iau mana sa i-o sarut, cat de tare sa imi aplec capul ca sa ma binecuvanteze, cat de mult sa il privesc si ce sa spun. Si luptei acesteia mocnite care se dadea asa puternic in intreaga mea fiinta, i-a pus capat cu cateva fraze atat de simple si de blande "Da de ce esti asa emotionata? Sunt si eu un om normal, simplu, fara pretentii. Te rog sa te linistesti.". Si m-a imbratisat. Cel a carui mana nu stiam cum sa o sarut si in fata caruia nu stiam cat de tare sa ma aplec, mi-a cuprins umerii, m-a sarutat pe obraji si m-a imbratisat ca pe o nepoata draga. Toata saptamana asta neagra, cand am plans cu gandul la Inaltul, mi-am declansat lacrimile amintindu-mi de acel moment, care mi-a marcat adolescenta si pe care nu am sa il mai traiesc niciodata. Pentru ca marti seara, in Catedrala Clujului, bunicul si parintele nostru statea cuminte, cu mainile asezate rece, cerandu-si parca iertare ca ne pricinuieste durere si necaz.

  Parintele a murit in preajma sarbatorii Intampinarii Domnului. Asemeni Dreptului Simeon, a asteptat pana toate au fost gata, pana Hristos a venit la el si l-a eliberat. Pana ochii lui au vazut mantuirea lui Dumnezeu, pregatita tuturor celor care il primesc.

  Asa cum "pasii lui Blaga prin Cluj se aud", vocea Parintelui Bartolomeu rasuna in Piata Avram Iancu, acolo unde porumbeii se vor aduna pe turlele bisericii, asa cum au facut-o azi, atunci cand vor bate clopotele. Acolo unde cei cu suflete aptere il vor cauta mereu, in incercarea lor de a zbura catre Hristos.