Arta sportului si sportul artei

  Azi noapte am visat ca eram patinatoare de performanta. Intr-o rochtita rosie cu pietre si cristale, cu manusi in maini si cu patine albe ca sufletul de copil, alunecam cu gratie si eleganta, ca desenul unei chei muzicale, pe un patinoar gol, fara public, cu propriul meu suflet care sa ma priveasca si doar cu gandurile mele care sa ma aplaude. Aveam parul prins intr-un coc blond, cu o floare rosie care sa-l imbratiseze.

  

  Am renuntat ieri la cateva ore bune de invatat, ca sa imi linistesc spiritul cu patinaj artistic. Asa de minunat si de infiorator de frumos e acest sport, incat am stat in jur de 90 de minute, in fund, pe podea, fara sa realizez, pana a inceput sa ma doare spatele. Mi-am lipit ochii si mintea de ecranul televizorului si am refuzat orice stimul din exterior, inafara de piruetele, sariturile, spiralele si secventele de pasi ale celor ce fac gheata mai fierbinte si mai incandescenta ca orice alta substanta. Neuronii mei o iau razna de la atata frumusete, cata receptioneaza si inregistreaza, atunci cand privesc un spectacol de patinaj artistic. Pentru ca asa se cheama. Spectacol, nu concurs, nu competitie intre patinatori. E o competitie a frumosului impotriva ignorantei si platitudinii. E dansul dansului si miscarea miscarii. E expresia undelor electrice ale inimii, transpusa pe gheata. Sistole si diastole intr-un EKG ce aluneca gratios in ondulatii si vibratii, pe o suprafata sticloasa si inflacarata de pasiune si dragoste.

  Veneam intr-o zi de la scoala, in clasa a opta, intr-o dupa-masa de ianuarie. Nu aveam niciun chef de teme si de alte activitati intelectuale solicitante. In timp ce imi savuram vesnica supa de pranz, am pornit televizorul pe Eurosport. Nu urmaream, decat foarte rar, eventual cu tata, vreun meci de fotbal, pe programul asta. Si in acea dupa-masa era un meci de tenis, la televizor. Habar nu aveam ce reprezinta, cum se joaca, care sunt regulile elementare, ce-i cu liniile alea complicate de pe teren, de ce tot striga unul "fault", ca doar nu lovea nimeni pe nimeni, astia doi care jucau erau la o distanta considerabila unul de celalalt, nu se loveau nici macar cu mingea aceea mica si verde,despre care imi era imposibil sa imi dau seama de ce nu o mai lovesc, in anumite momente si fac grimase de nervi, dezamagire, frustrare. De un lucru insa mi-am dat seama, din primele 5 minute, fara sa ascult comentatorii- de care nu am avut niciodata rabdare, la niciun sport- miza era mare, emotiile erau intense, cei doi luptau mental, mai mult decat fizic si unul dintre ei imi placea extraordinar de mult, inexplicabil, fara vreun motiv anume, bine intemeiat...inca din momentul in care deschisesem televizoru. Se juca pe o suprafata verde, care prima data, in ignoranta mea, am crezut ca e iarba, desi arata destul de radioactiva. Dar era un verde electrizant si elegant, care va fi legat in memoria mea, pe veci, de sportul asta, la fel cum toata viata o sa cred ca pe o autostrada trebuie sa se circule pe partea stanga, pentru ca eu prima data am fost pe o autostrada in Angila. Deci tenisul, chiar si acum, dupa 6 ani, e usor nenatural sa il vad jucat pe alte culori, decat verde.

  Era semifinala Australian Open 2005, dintre Roger Federer si Marat Safin. Cum am aflat in urmatoarele doua ore, in care nu mi-am dezlipit ochii de pe televizor, Federer asta, de care ma indragostisem total in primele cateva minute, era cel mai bun jucator de tenis al lumii si acum pierdea. Nu stiam inca mare treaba si de ce era in deficit de puncte, dar in urmatoarele doua ore, am aflat si cum trebuie sa serveasca si cum se tine scorul, desi inca aveam unele nelamuriri, si inca multe alte marunte reguli de tenis, pe care reusesti sa le inveti in primele doua ore in care intri in contact cu acest sport. Normal ca seara ce a urmat a fost cumplita pentru tatal meu, care a trebuit sa stea sa imi explice de 10 ori de ce de la 15 se sare la 30si apoi la 40, de ce se termina intotdeauna, aproape, 6 nu stiu cat, ce e ala un break si asa mai departe... 

  De 6 ani incoace, l-am urmarit pe Federer in cele mai intense momente de joc, in cele mai frumoase clipe off-court, am plans la finala de la Wimbledon 2008 si la cea de la Australian Open 2009, de suparare si de frustrare si am plans de bucurie si exaltare extrema de fiecare data cand a mai castigat cate-un meci important si cate un titlu. Si am avut inexplicabile stari de euforie, saptamani dupa ce castiga grand slam-uri, sau dobora recorduri.

  Tenisul e verde cu alb, e gandire cu traire, e calm cu emotie, e liniste cu energie, e nerv cu forta. E arta eliberarii de toata energia negativa fizica si spirituala pe care o acumulezi, concentrarea ei intr-un singur punct si trimiterea ei dincolo de fileu, ajungand la perfectiunea executiei si executarii, atunci cand mingea nu se mai intoarce. Tenisul e modul elegant si rafinat de a spune "Pot sa merg mai departe!".

"Gura mea e prea ocupata cu gura ta"

  Cu ochii in ceata, cu mintea in flacari si cu sufletul in plutire...

  Asa m-a lasat pregatirea pentru examenul de Tehnologia Protezelor Dentare. Vineri, toata reveria asta se va termina. Si nu pot sa mint si sa spun ca nu o sa imi para bine ca mi se va lua o "povara" de pe umeri, dar in acelasi timp o sa raman insetata si flamanda de Stomatologie pura, pana la examenul de Semiologie. 

  Asa de clara si de sincera lectie de Arhitectura in Miniatura mi-a oferit aceasta materie, incat nu am cum sa nu ma minunez de frumusetea sistemului stomatognat si sa nu ma mandresc ca am privilegiul deosebit de a-l intelege in asa marunte si esentiale detalii.

  Pentru ca ochiul si sufletul laic, acestei religii arhitectonice miniaturale, sa inteleaga infinitul frumusetii Stomatologiei, e suficient sa cunoasca cele trei principii care trebuie respectate atunci cand se are in vedere prepararea unui suport dento-parodontal, pentru protezare: Bilogic, Mecanic, Estetic...Trinitatea Stomatologiei.

  Biologic- micronii vietii si moleculele esentiale care intretin tot ceea ce inseamna traire sunt mai proliferanti si mai bine reprezentati ca oriunde, la nivelul cavitatii bucale...sursa placerilor culinare, vorbelor insufletite, fredonarilor in surdina, sarutarilor de aspartam... 

 Mecanic- forte, pante, unghiuri, miscari, rezistente, stabilitati, dilatari, reziliente, contractii, retentionari,axe...fizica nu e niciunde mai des aplicata si mai solicitata, decat in cavitatile noaste orale, zi de zi. Insotita inseparabil si indisipabil de irezistibila geometrie...

  Estetic- culoare, forma, contururi, desene, reliefuri, imagini si efecte luminoase, irizari si transparente...un fel de design kinestezic, ce prinde viata in gurile si trupurile noastre...

    Asta e Stomatologia si asta o sa imi lipseasca pana la urmatorul cocktail de stiinta...

Exista oameni...

  Exista oameni care intra in viata ta pe neasteptate, fara sa dea un telefon inainte, fara sa bata la usa, fara sa isi stearga praful de pe picioare. Se poarta asa, naturali, obositi, murdari sau curati, prin sufletul tau, obtin de la tine ce vor, iti ofera o gramada de lucruri in schimb si contiunua cu trocul asta, o viata. Nu mai vrei sa ii descalti, sa ii cureti sau sa ii odihnesti, pentru ca altfel, nu ar mai fi ei si nu ai mai putea sa ii iubesti neconditionat si irevocabil. Si traiesc asa, in simbioza cu tine, incat ajungeti sa fiti doi diplococi Gram pozitivi, violet de dependenti unul de celalalt.

  Exista oameni care au fost acolo dintotdeauna...pe care i-ai vazut traind pe langa tine din momentul in care ai invatat unde ti-e nasul, la propriu. Nu ai sa observi niciodata trecerea timpului peste ei. Acestia raman mereu aceiasi, acolo, si pierderea lor te va face sa te simti infirm, multa vreme dupa ce se va fi produs...

  Exista oameni pe care ii intalnesti in imprejurari calme si tihnite si care ajung sa iti fie sprijin in cele mai tulburi momente care te incearca. Doar intalnirea e incarcata de optimism. Ce urmeaza, e o incercare continua de a va rezolva unul altuia problemele. Sunt cei pe care ii ai pe apelare rapida, cand iti moare pisica, te lasa iubitul, pici un examen, treci printr-o depresie. Sunt cei mai puternici si mai rabdatori oameni pe care ii ai langa tine, pentru ca si tu le oferi in schimb, exact ceea ce primesti de la ei.

  Exista oameni care apar in viata ta treptat si pe care ii socotesti antipatici, la inceput. Apoi incepi sa ii placi si sa ajungi sa te culpabilizezi pentru ca ai judecat si ai fost incapatanat sa te ghidezi dupa aparente. Acestia ajung uneori sa iti fie prietenii cu care iti imparti bucuriile si cu care poti sa stai o seara, langa o sticla de vin si sa razi pana la lacrimi.

  Exista oameni pe care vrei sa ii iubesti. Te straduiesti si reusesti, fara prea mare efort. Iti deschizi sufletul in fata lor, treptat, ca pe un fermoar, pana ajungi sa dai haina jos. Iti etalezi toate gandurile si trairile si iti pui increderea deplina in ei, pentru ca atunci cand te-ai hotarat sa ii iubesti, ai vazut ceva sclipire in ochii lor, ceva irizare candida pe chipul lor. Ii ajuti, ii protejezi si ii dadacesti, chiar si atunci cand imprejurarile nu ti-o cer, tocmai pentru ca ti-e drag de ei. Si atunci cand crezi ca i-ai imbratisat in fiinta ta, se dezlipesc de tine ca un plasture dureros si te dezamagesc cumplit, fara drept de apel, fara remuscari, fara preaviz, fara justificari, fara resentimente. Si cu toate astea, stii ca odata i-ai iubit si stii ca verbul asta nu are decat un trecut gramatical, nu si unul logic si temporal. Si vrei sa le spui ca i-ai iertat si ca totul e sters, ca din tot ce-a fost rau a ramas doar praf de creta. Dar...

...tu, om, nu mai existi pentru ei...

Punct. Si de la capat!

  Am revenit la molarii mei. Am picurat azi, de mi-au sarit capacele. E asa de amuzant sa vezi o grupa de 15 copii cum se straduie, in caldura si mirosul becurilor de gaz, sa obtina cea mai frumoasa morfologie cuspidiana si cele mai clare si netede convexitati...si sa-i auzi cum injura printre dinti..."da mai dute-n spuma marii!", "moasa-ta pe gheata", "luate-ar avalansa"...

  Am revenit in cel mai sigur, mai luxos, mai bine pazit, mai faimos, mai bogat, mai prosper, mai cautat, mai curat si mai frumos cartier al Clujului...Manastur...

  Am revenit la net prin dial up, care o sa imi scoata peri albi in sesiune, cand nu o sa vrea sa imi arate rezultatele examenului, pentru ca tocmai atunci vrea el sa aiba o problema cu conexiunea.

  Am revenit la vecina mea de 5 anisori, care tropaie cu un etaj mai sus si canta si se joaca, cat e ziua de lunga, mai cu seama atunci cand am eu de invatat mai intens.

  Am revenit in orasul imprastiat pe dealuri, la urcusurile si coborasurile mele zilnice, la sasele de dimineata si la coada de la "Restaurantul Studentesc".

  Am revenit la coci si bacili, la anomalii cromozomiale si la malpozitii, la dislipoproteinemii si coroane integral metalice.

     I'm back in business!

Manifest (sau "Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!")

  Cea mai mare provocare a vietii mele a fost sa invat sa cand Imnul Regal, la chitara. Si am reusit. Tremurand din crestet pana-n talpi si din inima pana-n suflet, l-am si cantat, in fata Familiei Regale, in urma cu patru ani, in noaptea de Revelion. Si din toate experientele mele concertistice, aceasta a fost cea care mi-a oferit cea mai mare satisfactie, multumire si implinire sufleteasca: Majestatea Sa, Regele Mihai I al Romaniei, mi-a suras cu drag, eleganta, candoare si melancolie, la auzul acordurilor imnului care ii fusese spre laudatio si crez, pana in acel blestemat decembrie '47. Si iata ca dupa 60 de ani, o fetita de 16 ani i-l canta, cu cea mai tremuranda voce care o incercase vreodata...

  Polemicile purate la ora de istorie, cu un profesor care singur se declara simpatizant al comunistilor, dar care imi accepta intr-o oarecare masura ideile si ma intarata sa cercetez mai mult trecutul monarhic, avand el insusi un sambure de credinta in institutia Casei Regale, m-au inrait si mai mult in crezul meu de regalista, asa cum imi placea si imi place sa ma numesc.

  Si in acelasi context al sfarsitului de an, in fiecare decembrie se reia poveste Revolutiei, fara cap si fara coada, insangerata si mizerabila, cu prunci ucisi asemenea vremurilor lui Irod. Capul sarpelui cadea si urma sa i se imprastie veninul. 

  Nimeni nu isi aminteste insa, de nenorocirea lui decembrie '47. Toti se concentreaza pe a lui '89.

  M-am nascut in 1990...dar simt repercursiunile ambelor dezastre si fantomele trecutului se tin si de mine, ca de toti ceilalti, condamnati inca sa traiasca in negura.

  Un fel de rebeluine interioara, care urla spre exteriorizare ma cuprinde in fiecare an, cand vad imputiciunea celei ce se cheama politica si imi amintesc nobletea luminii din ochii Majestatii Sale, din decembrie 2006.

  "Traiasca regele, in pace si onor,

   De tara iubitor, si-aparator de tara...!"

  Printre altele, imi invadeaza memoria imaginile de la inchisoarea din Sighet, unde constiinta, credita si identitatea ne-au fost suprimate pana la exterminare, ca in multe alte crematorii de suflete si trupuri, din intregul tarisoarei asteia, unde se presupune ca odata au trait daci integri si muncitori , alaturi de romani demni si intelepti. Astazi...nici macar ecouri...

  Pentru ca in anii trecuti, din pricini bine-justificate, nu m-am intamplat in preajma familiei, in totalitate, de sarbatori, anul acesta am stat cu cei dragi si buni ai mei, cat de mult am putut. Am savurat celabrarea traditionala a Craciunului si am fost langa ai mei, cand am trecut in 2011. Ieri seara am pasit in noul an in rugaciune de multumire pentru trecut si de crerere pentru viitor. Un fel de "Fie, Doamne, mila ta spre noi..."

  M-am intors acasa pe la doua si am pornit televizorul. Sclipici, imprimeuri leopard, expozitie de trupuri dezgolite, manele, lautarie, bronz artificial, playback, scenete prost gandite, regizate si jucate si mult, mult kitsch...sau altfel spus, programul difuzat de televiziunile din Romania, de Revelion.

  Astazi, pe la amiezi, valsuri, gratie, eleganta, falduri, matasuri, plutire, culoare, flori infinite, viori, acorduri si armonie...sau altfel spus, Concertul Traditional de Anul Nou de la Viena.

  Cand eram mica, mama imi spunea ca trebuie sa invat sa aleg binele de rau...Oare ei au crescut, toti, fara mame...?