Dupa doua ore de curs de proteze dentare, inca patru de studiu al ocluziei si miscarilor madibulare, in biblioteca si cam o ora jumate de microbi si coloratii, mi-am spus ieri: "Pana aici! Nu se mai poate!". Asa ca am mers si mi-am cumparat bilet la concertul Napocelli, ansamblul celor 12 violoncele, la Toamna Muzicala Clujeana. Nu stiam ca va fi biletul meu catre amfetamina, epinefrina si serotonina, gratis. Cred ca daca cineva m-ar fi fotografiat pe la jumatatea concertului, as fi aparut transfigurata. Imagineaza-ti un fel de Apocalyptica de o suta de ori mai rafinata, eleganta si subtila, ridicata la patrat. Cam asa suna orchestra asta, care cat timp a durat spectacolul, a facut sa nu mai traiesc eu, ci muzica sa traiasca in mine. Aveam senzatia ca sunt frunza in parc, plutind printre ceilalti copaci atipiti si ca o data ce concertul va fi gata, voi atinge pamantul. Si va fi atat de dureros si de rece...
48 de coarde, vibrandu-ma din crestet pana in talpi, m-au adus la tremur, incat am simtit ca levitez. Asa mi-am petrecut eu dupa-amiaza de toamna, de ieri.
Intr-o alta dimensiune a existentei mele, azi mi s-a confirmat o veche teorie, conform careia medicina e un fel de arhitectura, a trupului si sufletului, incepand cu anatomia din anul intai si terminand cu psihiatria. Stomatologia e prin excelenta aritectura, pentru ca are de-a face cu amanunte geometrice si tehnice pe care cel mai fin ochi politehnist nu are cum sa le perceapa, pentru ca nu are perceptia spirituala a suferintei si a durerii, de la care pleaca toata stiinta asta.
Asadar, mi s-a confirmat azi ca sunt arhitect, asa cum mi-a fost visul inca din clasa a V-a. Ii studiam unui coleg punctele, axele si unghiurile antropometrice, la fel cum incearca un inginer sa dea o cota, sau un arhitect sa determine niste puncte de fuga. Si confirmarea a venit cand doamna doctor, asistenta grupei mele, ne-a spus: "Priviti distantele asa, ca arhitectii.". Ei bine, asta suntem, medicii si viitorii medici: arhitecti ai corpului uman. E genial...
Printre altele, incerc sa experimentez, l'arte del dolce far niente, invatata din "Mananca, roaga-te, iubeste". Am inceput astazi, prin a veni acasa pe la ora pranzului (bine, pentru ca mi-a fost rau la scoala, dar se pune). Afara e un soare extrem de parsiv si neputincios, de octombrie. Am venit spre casa printr-un vals de frunze, in acorduri minore, in acuarele de Monet...Mi-am gatit paste, m-am cuibarit intre perne si paturele, mi-am pus botoseii mei caldurosi, care nu ma dezamagesc niciodata si nu ma lasa la greu si am gustat din savoarea toamnei. Eu zic ca m-am descurcat destul de bine, pentru prima lectie...
In seara asta se canta Mozart la Conservator...poate imi mai iau o doza de visare.
E for free, zilele astea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu