PICURAM MOLARI !!!

  Evident ca am ajuns la tren cu un minut inainte sa plece. Pana am apucat sa urc in vagonul meu si sa imi gasesc compartimentul, deja ne miscam, incetisor, catre Timisoara. Incetisor cu acceleratul.

  Abia am reusit sa citesc cateva pagini dintr-o carte si sa rad putin cu fetele, ca pe la 22 eram deja ajunse. Poate din cauza faptului ca toata saptamana trecuta am visat ca vom ajunge aici si va fi zapada de un metru, natura asta simpatica mi-a aratat inca o data ca e mereu cum vrea ea si niciodata cum vreau eu...ploua...

  Ne miscam toate trei stangace, cu puhoiul de oameni, catre...nu stiu...dar intr-acolo mergeau toti si acolo trebuia, cu siguranta sa ajungem si noi. Am iesit in fata garii. Nu vreau sa fac comentarii gratuite, pentru ca poate sunt multi cei care apreciaza orasul asta...doar ca...in fata garii...ei bine...in fata garii arata jalnic in multe orase din Romania. Asta e in top. Si da-i si lupta, neicusorule, si cauta statia de taxi. Ni s-a spus dinainte sa avem mare grija in ce ne urcam, pentru ca s-ar putea sa ne fraiereasca si sa ne traga o gaura in buget.

  Si ca tot romanul de buna credinta, care nu vrea sa ia teapa, ne-am hotarat sa intrebam "la fata locului". Pe cine? Stiti sondajele alea in care ii intreaba pe oameni in ce institutii ale statului au ei incredere si majoritatea raspund "in Biserica", "in Politie"? Cum popa nu era prin preajma, am vazut doi "oameni ai legii", stand relaxati "la o poveste". Si ma indrept ambitioasa catre ei, sa ii intreb de unde putem lua un taxi sigur. Imi amintesc cum acu' trei ani, in Austria, ne-am invartit in Melk, un orasel relativ mic, in incercarea disperata de a ne gasi hotelul. Si cum strazile erau aproape goale si nu gaseam pe nimeni pe care sa intrebam, am mers cu ultimele sperante la niste politisti pe care i-am vazut pe strada. Si ne-au condus cu masina lor, pana in parcarea din spate a hotelului, pe care nu am fi gasit-o nici morti, copti. Ei bine, aseara, unul din eroii povestii noastre ne-a spus:"Stati ca avem noi pe cineva! Costel, mai Costel, hai incoace.Uite, du-le si tu pe fete la Complex. 15 lei e bine, fetelor? Hai, ca la ora asta nu gasiti mai ieftin si stati inca o jumatate de ora pana vine, la comanda...Ce, nu-i ok 15?". Zic: "Stiti, la Cluj imi porneste taxatorul cand intru in taxi, il opreste cand ajung la destinatie si platesc cat scrie...". "Pai aiciea nu esti la Cluj, domnisoara".

  NU!!!

  Am luat un numar de taxi de pe o masina care a trecut prin fata noastra si care avea pretul corect, am sunat, a venit, ne-a dus pana in Complex si ne-a luat...ghiciti cat...10 lei.

  Si acum, putin despre gazdele noastre primitoare. Doua tipe si un tip, dintre care doar o tipa insarcinata cu soarta noastra. Adica au venit ei trei, dar nu toti sunt responsabili. Doar domnisoara...colega de an cu noi...pe care am intrebat-o de doua ori "Voi pe unde ati ajuns cu stagiile la Proteze?" ..."Paiii...la TPD...(=tehnologia protezelor dentare..) nu-mi amintesc...." si a schimbat subiectul...si la a doua incercare, care a fost ajutatoare...adica "La proteze ce faceti, preparatii, inlay/onlay, amprente...?"... "Paiiii...nu stiu...nu-mi amintesc...aaaa....aaaa...(si aici se asociaza niste gesturi de cugetare intensa cu degetul la tampla)....aaaa....PICURAM MOLARI!".

           
                                                                                                            The End...
                                                                                                                                           ...for now...

Argument

  Dupa vreo doua saptamani de baluri, chefuri, cabane, dansuri in saci si decadenta, revin. Azi, 29.11.2010, de la Timisoara, din patul de camin in care mi-am zdrobit pasiv spatele, prin somn "la mijloc". Sunt cu Moni si Ioana si stam o saptamana la Medicina lor Dentara, pentru ca a noastra o stim deja pe dinafara. I'm on air! Tineti aproape!

Retrospectiva

  Saptamana asta a trecut ca o gura de aer. Insa o gura de-aia in care se mai amesteca si putin praf si fum de tigara. Nu am avut vreme se ma asez in liniste la laptop, sa descarc hardul de atata informatie cata am acumulat, asa ca am zis ca las pe draguta de sambata, toate povestile. Si, har Domnului, chiar am ce povesti...

  Asa ca sa dam download si sa recapitulam...

  Luni am trait un fel de scenariu de "Toamna la New York", pentru cei care au vazut filmul...pentru ceilalti, sigur isi amintesc de "A walk to remember". Printre altele, catre finalul zilei, m-am plimbat pe jos din Piata Muzeului pana acasa, in Manainstur, prin Parcul Central si pe drumul liniilor de tramvai. Si a fost fabulos...

  Miercuri am iesit cu colega mea, Raluca, cu care ne-am descoperit reciproc relativ recent, la un pahar de vin fiert si o luuuunga poveste despre viata. Am stat intr-o cafenea in care se canta chill out si pentru aproape doua ore, am uitat de lumea din jurul nostru si am alunecat in visare. Dragoste, cariera, moda, medicina, muzica, baieti...de toate s-au povestit in seara aceea...Pe la 11 m-am gandit sa o fac sa fie chiar de neuitat si mi-am sunat bunul prieten de la conservator, pe Alex. Evident ca mi-a spus ca va fi pana pe la 1 la cons, studiind, asa ca i-am facut o vizita.

  Mama mi-a zis intr-o zi ca am folosit deja de vreo doua, trei ori cuvantul "amfetamina" in scrierile mele si ca nu prea ii vede rostul. Totusi, "concertul" improvizat, for two, care a urmat vinului fiert si destainuirilor a fost un fel de cocktail cu amfetamine...

  Joi a fost seara serilor...Am iesit sa o sarbatorim pe colega noastra, Anca, o bomboana de fata, care aduce asa de mult cu Chip and Dale, incat iti vine sa ii ciupesti obrajorii la fiecare 10 minute. E atat de dragalasa si degaja atat de multa bucurie in jur, de parca ar avea un curcubeu deasupra capului, de fiecare data cand e prin preajma. Ne-am imprietenit catre sfarsitula anului 1, cand am iesit impreuna aproape in fiecare seara din saptamana de practica in clinica. Apoi mi-am petrecut vacanta la mare in compania ei si de atunci am devenit foarte bune prietene. Si mi-e atat de draga...

  Intr-o alta ordine de idei, cu riscul de a supara pe cineva si de a parea o snoaba, Seven e un club de nota four. E singurul loc din Clujul asta, unde un coleg a incasat o bataie de la un bodyguard. Cand am intrat, un tip stil hard rock gay i-a urlat unei prietene din gasca noastra "Fata, daca eu iti zic sa iti lasi haina la masa, la masa ti-o lasi!". Alt coleg a fost tinut la intrare vreo zece minute, pe motiv ca e prea beat si nu are ce cauta inauntru, iar mi-e mi-a strigat "MC-ul", la karaoke: "fara si prostii, DA?!"...Jalnic, dragilor...

  Cu toate astea, inca o data, I ROCKED THE MICROPHONE!

  Am si flirtat saptamana asta. Cu cel mai adorabil baiat pe care l-am vazut vreodata. Era blond, cu ochisorii verzi, cu obrajii imbujorati de vantul de noiembrie, cu o caciula alba, pufoasa, asezata smechereste pe-o ureche. Si-a fluturat adorabil genele catre mine si mi-a aruncat cel mai dulce si mai cuceritor zambet, incat mi s-a taiat respiratia si mi s-au inmuiat picioarele. Si am pastrat contactul vizual cam 15 secunde, dupa care l-am pierdut din ochi, in aglomeratie. O sa imi amintesc de el, cu drag, multa vreme de acum incolo. Avea vreo trei anisori si statea in fata unei florarii, intr-un carucior si mi-a raspuns atat de sincer la zambet...

  Cireasa de pe tort au fost, evident, cele doua accidente suferite. Mi-am taiat cate o bucatica din degetul mic de la mana dreapta si cel mare de la piciorul stang, in doua decoruri diferite, cu implicatii dureroase aproximativ egale. Pentru ca eu nu sunt ca toti oamenii...daca oamenii normali se taie longitudinal, ei bine, eu ma tai aproape mereu, transversal. Acum stau cu piciorul pansat, in pat si astept sa imi treaca...pana luni sper sa ma pot incalta si sa o iau, incetisor, catre scoala. Deocamdata ma multumesc cu statul...si cu durerea surda din cei doi poli ai corpului meu...groaznic...Am invatat macar sa am mai multa grija de mine si de sanatatea mea si poate, asa cum cineva drag m-a sfatuit saptamana asta, sa invat sa nu mai traiesc pe Fast Forward...Festina lente...

Come away with me and I will write you a song

  De mica, mi-a prins radacini in minte o psihologie, care si pana in ziua de azi o consider de capatai pentru orice persoana care vrea sa duca o existenta fericita. Mentalitatea de "sanatos sa fie!" am prins-o din zbor cand matusa mea era insarcinata cu verisoara mea cea mica si atunci cand era intrebata ce si-ar dori sa aiba, fata sau baiat, raspundea: "Orice! Sanatos sa fie!".

  De atunci si pana astazi, am auzit aceasta expresie, propozitie, urare, ziceti-i cum vreti, de nenumarate ori. Si este, poate, unul dintre motivele pentru care am ales profesia de medic. Ce isi doresc toti studentii la medicina? "Sanatosi sa fie!". Ei, cei dragi ai lor, parintii, prietenii, bunicii, fratii..."sanatosi sa fie!". Si daca nu sunt, sa-i facem noi!

  Sanatatea, asa cum o percep eu, e o stare de echilibru intre materie si spirit. Atunci cand aceste doua ingrediente din care se alcatuieste viata ajung in balanta perfecta, te poti considera un om satatos.

  Sa-ti prezervi sanatatea e o dovada de stima de sine, apreciere pentru aproapele tau, grija pentru parinti si recunostinta fata de Dumnezeu.

  Cu toate acestea, exista o dimensiune sa sanatatii mele pe care as fi dispusa sa o pierd, dupa cum veti vedea in cele ce urmeaza.

  Sa dansez, sa desenez (chiar daca nu intotdeauna mi-a iesit asa cum ar fi trebuit, pentru ochiul critic), sa scriu si mai ales sa CANT, au fost pentru mine cele patru directii in care mi-am imprastiat sufletul, asa incat sa supravietiuasca fericit lumii asteia. De cate ori prind cate-o chitara sau un pian prin preajma, nu pot sa ma abtin sa nu cant acele cateva note invatate pana prin clasa a 11-a, de la diversi ilustrii necunoscuri, pe care am sa ii port in suflet cu drag si apreciere, toata viata. Dar sa cant cu vocea, e cea mai mare binecuvantare pe care Dumnezeu mi-a dat-o. De cate ori prind un microfon prin preajma, si o armonie pe fundal, nu ma pot opri sa nu "ma dau in spectacol" si foarte putin pentru placerea mea, dar mai ales pentru a celor care ma asculta. Nu stiu daca de fiecare data imi ies notele din glascior asa cum as fi vrut, sau cum ar trebui, insa mereu am o satisfactie extraordinara dupa ce cant. De-asta mi se intampla si acasa, de foarte multe ori, sa cant singura, in fata calculatorului, gatind sau calcand o camasa, nu conteaza in ce imprejurari. Pune-ma sa ascult o melodie pe care o cunosc si am sa ti-o fredonez, indiferent de cine ma aude.

  Paradoxal la cele spuse mai sus, as fi dispusa a-mi pierde vocea pentru un singur lucru. Cand aveam vreo 10 ani, Bon Jovi canta pentru prima data "It's my life". Imi amintesc ca era vacanta de vara si eram la bunica mea, cu o verisoara care demult e plecata in Italia. Si concurand noi doua, care stie mai bine engleza am ajuns sa invat in clasa a patra melodia asta, cap-coada.

  De atunci si pana acum au trecut 10 ani. Cu toate astea, de fiecare data cand sunt cu colegii mei, prietenii mei dragi, la un chef si aud melodia asta, cant cu atata drag si pasiune, de parca as auzi-o pentru a doua, a treia oara. Sunt sigura ca am auzit-o de sute de ori, de la prima auditie.

  Nu mi-ar parea rau nicio clipa daca pentru aceasta melodie mi-as pierde una din functiile principale ale aparatului dento-maxilar: vorbirea. Ar merita, sincer. Sanatatea, care a devenit punctul de echilibru al existentei mele, de cand sunt studenta la medicina si care imi va fi scopul vietii, sanatatea vocii, ar merita pierduta pentru melodia asta...

        "Cuz it's my life! It's now, or never! And I ain't gonna live forever...I just wanna live while I'm alive...My heart is like an open highway! Like Frankie said: "I did it MY WAY!" I just wanna live while I'm alive! IT'S MY LIFE!"

Rapsodii de toamna

  In fiecare toamna e la fel. Incep sa privesc mai mult in sus, ca sa nu mai vad mormanele de gunoaie, ce raman in urma verdelui care incet, incet dispare. Si incep sa privesc mai mult in jos, ca sa nu calc in secretii apoase alb-galbui, expectorate pe toate trotuarele. Stiu ca suna scarbos, dar asta e crunta realitate. In consecinta, perindarile mele prin oras se treansforma intr-un slalom printre gunoaie, combinat cu un fel de "sus, jos", tradus prin miscari alternative ale capului...pe de-o parte incerc sa neg, pe de alta parte, imi protejez pantofii.

  O sa vina la un moment dat, zilele astea, si iarna...Si toate astea se vor acoperi de zapada. Dar doar pentru ca albul le acopera, nu inseamna ca nu mai sunt acolo, sau ca sunt pure. Doar pentru ca o masea e obturata, nu inseamna ca acolo nu a fost niciodata o leziune carioasa. Doar pentru ca in buzele unei rani adanci se prinde chegul, nu inseamna ca nu poate oricand sa se desprinda, la cel mai mic soc, sau ca rana nu pulseaza in continuare sub el...

  Zilele ajung sa semene asa de mult unele cu altele, in luna asta interminabila, incat e ca si cum ai translata la infinit un segment de dreapta. Seara, cand mi-e dor sa ascult o armonie, imi vine iar si iar in minte Concertul pentru doua violoncele si orchestra de coarde, in Sol minor, al lui Vivaldi. E asemeni toamnei. Incepe primul violoncel, prima zi in care observi ca verdele incepe sa fie galben palid, apoi al doilea violoncel, ziua in care se desprinde prima frunza...Apoi orchestra, prima ploaie de frunze, prima furtuna de toamna, crescendo, primul vant care te muta de pe picioare. Sunetul se stinge apoi lent, coboara ritmic si in acelasi timp extrem de armonios, cu imperceptibile pauze intre tonuri, de catre inalt, tot mai jos. Un urcus si un coboras continuu...Creste in intensitate sunetul orchestrei, paleste, violoncelul vine iar cu tonuri grave, profunde, din adancuri. Din nou orchestra, care urca si coboara pe o scara in spirala...si ajunge sus. Pauza...prima parte, septembrie, e gata.
  Incepe a doua parte...e atat de trist sunetul violoncelelor, atata melancolie in armonie...e octombrie, "covoare galbene si rosii". Vezi accente de ruginiu si purpura. Simti cum se rostogolesc picurii de ploaie pe geam, pe crengi, cum frigul pisca frunzele si florile, simti stropii reci, marunti si intepatori pe fata, dureros de reci...si printre ei, margaritarele tale de lacrimi...partea asta a concertului e ca atunci cand plangi in ploaie..."I'll do my crying in the rain"...e octombrie...
  Partea a treia...pasaje de tristete, combinate cu reveniri de bucurie, iluzii si perceptii modificate...e noiembrie...sufletul ti-e obisnuit cu frigul, ti l-ai ascuns bine in piept, ti l-ai infasurat in zeci de esarfe suprapuse, in culori si nuante si cromatici dintre cele mai variate. Si totusi tremuri, la adierile de vant...violoncelele, pe aceeasi scara, se rotesc in continuu...apar fulgii, se aude orchestra, de la puternic spre sublim...o noua iluzie de bucurie, o noua amfetamina...zapada, dar nu purifica, doar acopera...dialog intre orchestra si violoncele, iar ninge, iar vin stropii de ploaie care pustiesc tot...si finalul...prelungit, brusc...nici nu stii...am trecut din toamna in iarna, toata viata asta a fost tot o toamna?...

  Si de la inceput, pana la sfarsit, claveciunul, sacadat, in ritmul celorlalte, in contratimp cu ele, ca inima ta, care bate in cadenta toamnei, dar nu vrea sa o accepte...

"deasupra zarilor murinde, a sumbrei vai, a tuturor"

Realitate medicala, realism mental

"Spina bifida este un defect congenital care implica dezvoltarea incompleta a tubului neural, sau a oaselor care il acopera. Denumirea spina bifida provine din limba latina si inseamna, in traducere literala, coloana „rupta“ sau „deschisa“. Bebelusii care se nasc cu spina bifida oculta, adesea nu manifesta semne sau simptome exterioare. Coloana vertebrala nu iese prin piele, desi pot avea un smoc de par, un semn din nastere sau o gropita pe piele deasupra partii de jos a coloanei."

"Hidrocefalia congenitala este acumularea in exces, la nivelul creierului, a lichidului cefalo-rahidian prezenta de la nastere. Excesul de fluid duce la crestera presiunii intracraniene, la copil, determinand afectare cerebrala, cu pierderea abilitatilor mentale si fizice. Diagnosticul si tratamentul prompt poate preveni o mare parte din aceste probleme, permitand copilului sa creasca si sa se dezvolte normal. Pot insa aparea probleme minore, cum ar fi dificultatile de invatare." (copilul are "ochi in apus de soare", ne spunea doamna doctor)

"Anencefalia este consecinta faptului ca tubul neural nu se inchide in portiunea craniala. Celulele nervoase degenereaza si nu mai este posibila formarea osului.

Craniul lipseste, emisferele cerebrale sunt inlocuite de un tesut conjuctiv rosiatic. Ancefalii traiesc maxim cateva saptamani."

Joie de vivre

  Exista oameni care apar in viata noastra exact atunci cand avem nevoie de ei. Oameni pe care ni-i trimite Dumnezeu, pentru ca sa ne arate ca nu e asa cum vrem noi, e asa cum vrea El si cum TREBUIE sa fie. Oameni la care te gandesti atunci cand zici cuvantul OM. Acei oameni care fac lucruri, gesturi, sau spun vorbe pentru care ai sa iti amintesti de ei toata viata.

 Asa a fost ieri, pentru mine, profesoara de genetica, de la lucrarile practice. O doamna doctor oncolog, care isi face meserie nu cu pasiune si daruire totala, asa cum o fac multi alti medici de exceptie, ci devine una cu munca sa, se contopeste in medicina, incat prin aceasta ajunge sa respire si sa traiasca.

  Tema laboratorului de ieri a fost diagnosticul prenatal. Am ajuns intr-un punct cu discutia, in care se transformase dintr-un dialog medical intr-unul spiritual. Orice boala congenitala care ne era prezentata ne smulgea automat intrebarea"Si cum se vindeca?", "Ce se face?", "Se poate trata?". Eram toti atat de dornici sa auzim ca maladii ca Spina bifida, Hidrocefalia, Anencefalia, se pot trata. Din nefericire sansele sunt aproape de zero si pronosticuri favorabile sunt date cu mari retineri.

 Ajunsesem spre sfarsitul orei sa fim atat de sensibilizati si tristi de lucrurile pe care le aflam, incat simteam cum o panza de regrete si de realizare a neputintei noastre ne apasa pe umeri.

  La sfarsitul orei am primit o lectie de viata de la doamna doctor, pe care nu am sa o uit niciodata si pe care imi doresc sa mi-o amintesc in fiecare zi. Nu am pretentia sa redau cuvant de cuvant vorbele doamnei doctor, de aceea nu am sa pun ghilimele...dar ne zicea ceva care suna aproximativ asa:...

  Blond, brunet, ochi albastri, capriu, verzi...fata sau baiat, chiar nu conteaza cum e un copilas cand se naste, atata timp cat e sanatos. Nu conteaza ca ai parul lung sau scurt, cret sau drept. Conteaza ca ai un creier cu care sa rationezi si sa relationezi, sa te bucuri de ce vezi si auzi. Nu are importanta ca nu ai picioare perfecte de fotomodel, important e ca ai picioare cu care sa te plimbi si sa alergi prin lume...Asa ca bucurati-va de viata asta pe care o aveti, cu toate ce vi se dau, ca nimic nu e greu, atunci cand esti sanatos. Mergeti in familiile voastre frumoase si intre prietenii vostri dragi si traiti frumos...

Desi poate ca era potrivit paragraful de mai sus pentru incheiere, nu pot sa nu mai povestesc o intamplare pe care am vazut-o azi pe strada, cand veneam de la scoala. Am ajuns in statie, langa"acasa mea" si in fata unui chiosc mic unde se vand placinte si gogosele, o mamica ii zicea fetitei pe care o tinea de manuta: "Vino, ca nu avem bani de placinta." "Dar e numai un leu." "Nu, ca e doi. Hai ca iti face mami acasa, la fel de bune."...apoi dupa o scurta pauza de gandire, fetita...:"Pai ale tale sunt mai bune decat astea..."...

"Sans espoir et sans regret..."

  Daca m-ar pune cineva sa aleg intre a asculta o melodie, sau pe un francez cum vorbeste orice, fara noima, cred ca as sta putin pe ganduri, dupa care as alege francezul. E atat de frumoasa limba asta, ca pur si simplu auzind-o vorbita, ai impresia ca asculti o simfonie.

  Joe Dassin imi incalzeste dupa-amiaza asta de toamna..."c'était l'automne, un automne où il faisait beau..."

  Azi, la fel ca in orice alta dimineata, dintre acestea multe, toate la fel, am iesit din casa cand inca era semi-intuneric afara. In astfel de momente, mi se face frig vizual, chiar daca sunt gros imbracata. Vad intunericul diminetii si il asociez automat cu racoarea, cu tremurul.

 Cu toate astea, pe la pranz se incalzise deja. Am iesit in pauza de la stagiul de proteze sa imi cumpar un corn si eram doar in camasa si halat. (ma simt foarte protejata si implinita cand sunt imbracata in halat de medic...e ca si cum soarta mi-ar fi deja pecetluita, ceea ce pentru mine e de bine, pentru ca iubesc asa de mult statornicia si siguranta). Si am simtit ultimele brize calde din anul asta. In fiecare an, in octombrie, confund atmosfera de afara cu cea din martie. Si asta imi da o falsa stare de optimism si buna-dispozitie.

"On va se faire un conte de fée

Mais on a passé l'âge on n'y croirait plus" 

Pentru ca, spre deosebire de luna martie, cand infrunzirea e in plina voluptatea, zilele astea se petrec desfrunzirile din urma..."si tu t'appelle mélancolie, si l'amour n'est plus qu'une habitude, ne me raconte pas ta vie, je la connais, la solitude.."

   Asa se scutura copacii, dragii de ei, de frunze, cum ne scuturam noi de vise si idei zadarnice, de deznadejdi si suferinte, de amintiri si intamplari trecute..."il y a un an, y a un siècle, y a une éternité..."Si toate astea in ochii soarelui...care e pe zi ce trece mai neputincios.

  Pe strada e plin de florarese cu crizanteme. Maine am sa imi cumpar un ghiveci cu flori galbene si unul cu flori rosii. Si am sa mi le pun in casa, nu pe vreun mormant. Pentru ca refuz sa cred ca pana si ultimele flori ale toamnei sunt simbol al mortii.

  

  "Des passants endormis dans mes bras que je n'aimerais jamais..."

  Joe Dassin imi vorbeste, imi recita, imi canta...peste geamul meu se lasa o panza de gri si ceata.

  In seara asta ma gandesc la francezi, la frunze si la crizanteme...la iubiri

"On s'est aimé comme on se quitte

Tout simplement sans penser à demain

A demain qui vient toujours un peu trop vite

Aux adieux qui quelques fois se passent un peu trop bien"

 la caldura si la hoinareli de vara...la esarfe, la priviri si la irizari de smarald...la lutieri, la pianisti si la plutiri...la apa...la somn...

              

"À la vie, à l'amour

À nos nuits, à nos jours

à l'éternel retour de la chance"

                         

"Drumul e lung si tare as vrea..."

  M-am intors in seara asta acasa, cu trenul. "Acasa mea", cum zic copiii. La Cluj.

  Nu stiu ce am cu trenurile, dar exercita o fascinatie aparte asupra mea. Ma simt calatoare, doar atunci cand sunt in tren. In orice alt mijloc de transport, nu am aceeasi stare romantata, de calatorie. Sunetul, oamenii, peisajele care se succed cu repeziciune, leganatul, ca un dans ritual de asteptare. 

 

  Cu toate astea, de fiecare data cand merg cu trenul, imi vine in minte vorba cantecului..."trenul acesta pierdut" si apoi, inevitabil, "ganduri si vise desarte"...

  Am ajuns in gara, am luat un taxi, am venit acasa, am deschis usa, m-a intampinat mirosul de lumanarele aromate, m-am cuibarit in pijamale si m-am infofolit in plapuma...sunt acasa..."acasa mea" e la Cluj. Am lasat in urma un oras mic, mic, mic si trist..."munti mici, munti mici si tristi..."

" Acasa mea" ma pregatesc de culcare. Maine, o noua saptamana. De la 8 la 12, una dintre placerile vietii, permisa multora, accesibila pentru putini, savurata de infimi (ma numar printre ei): modelat dintisori, din ceara...

                                                                                                      "tot mai si tot mai departe..." 

Numb

  Am realizat ceva ciudat in seara asta. Toamna asta, cu toate aduse de ea, mi-a omorat apetitul pentru ciocolata. Eu, asa cum ma stiam inainte, puteam sa mananc o cutie de bomboae Milka dintr-o rasuflare, fara remuscari, fara resentimente. In seara asta abia am reusit sa mananc vreo trei...si cateva bucatele de Kit Kat. Si intre acestea, a trebuit sa inghit considerabile cantitati de apa. Si asta, dupa ce nu am mai mancat ciocolata...cam de o luna. Mi-am dat seama de asta, intr-o seara, intr-o cafenea, cand am vazut la o masa o tipa cu o carte in mana si o ciocolata pe masa. Evident, am consumat ciocolata sub alte forme, in prajitura, in cafea...dar ciocolata aceea neagra, simpla, cu sau fara crema, care imi era asa de draga in trecut, a disparut din meniul meu de ceva vreme incoace.

  E oare posibil, sa nu mai am nevoie de ciocolata? Imi era asa de adorata in trecut, cum imi e muzica. Aproape ca nu era zi sa nu mananc cateva bucatele, cel putin, sub pretextul ca am nevoie de "ceva dulce". Era o mica placere vinovata, care facea parte din ritualurile mele ce ma ajutau sa imi pastez tonicitatea sufletului si a gandirii.

  

  Se zice ca mancam ciocolata atunci cand suntem mahniti, cand vrem sa ne alungam tristetea, cand avem nevoie de energie, cand trebuie sa ne concentram pe ceva, cand vrem sa ne satisfacem o placere, sau sa ne facem o bucurie. Eu nu am mai mancat ciocolata de o luna...E oare posibil ca cineva sa nu aiba niciuna din starile astea? In seara asta am mancat ciocolata, pur si simplu. Fara niciun motiv. As putea zice ca de frig...

  Am fost astazi intr-un loc superb, in care am trait cele mai frumoase si intense momente din viata mea si care s-a transformat in locul celor mai dureroase amintiri. Am stat, am privit apusul si am meditat. Si nu am putut sa opresc un gand obositor, persistent, insistent si ritmat, care nu contenea :"Ce vreau? Ce vreau? Ce vreau? Ce vreau? Cami, ce vrei tu cu adevarat? Ce iti doresti? Ce ai vrea sa ceri?"...si rugamintea :"Spune-mi ce sa vreau? Ce sa cer? Ce sa imi doresc?"...si raspunsul :"Nu stiu. Nu stiu. Nu stiu ce vreau. Ce vreau? Nu stiu ce vreau? Nu stiu...".

  De ce nu am mai mancat ciocolata de o luna? De ce nu mai pot mancat ciocolata? De ce incurc atat de tare starile fiziologice?... si mananc, atunci cand imi e frig, beau apa, cand imi e foame, ma imbrac cand imi e somn...

  Una din replicile mele preferate, din filme, e "What the hack is wrong with you?..."

  Si azi vad luna, de la geamul meu, de la mansarda. Cativa nori albiciosi se baga in seama, in fata ei. Vor si ei sa se afirme. Nu i-as vedea, de nu i-ar sta in cale. Cu toate astea, tot calda ramane. Dar sticloasa...ca ieri..ca azi...ca de ceva vreme incoace. Un pic mai la dreapta, in rama geamului ce-mi pare tablou, radiaza o stea. Imi amintesc...:"Ce-ti pasa tie, chip de lut, dac-oi fi eu, sau altul...?".

  Cantecul de pe fundal ajunge la "through my frozen heart tonight"...de o luna, nu mai vreau ciocolata. De o luna, luna nu mai e luna. 

  "...in lumea mea, ma simt nemuritor si rece..."

                                                                                                     P.S.: Astept stagiul de luni, sa stau patru ore cu fata langa becul de gaz, sa-mi modelez ceara mea colorata si dintisorii mei, care nu ma dezamagesc niciodata, indiferent de notele pe care mi le-ar aduce...imi aduc, sincer, fericire

"Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim."

  E azi, vineri, 22 octombrie 2010. Dupa trei saptamani de Cluj, am venit acasa. Orasul nu mi-a lipsit deloc. Pare mic, innegrit, prafuit, batran, neinsemnat...Am realizat insa cat de multe mi-au lipsit, de acasa...Daisy ma latra din nou...e iarasi in perioada in care nu ma recunoaste. Visinul si marul s-au desfrunzit, fara stirea mea si fara preaviz. Ii lasasem pe jumatate verzi. I-am gasit goi si tremuranzi. In vie nu a mai ramas niciun strugure. Frunza vitelor-de-vie e ridata, cojita, zbarcita si adunata. Intr-un colt de gradina au supravietuit primei nopti cu minus, niste crizanteme ce sunt sortite mormintelor, pentru intai noiembrie. Doar mirosul lor de toamna putreda si ranceda a mai ramas in curte.

  Regrete am putine, vorba cantecului...insa unul le intrece pe toate: i-am lipsit bunicii atat de mult, incat aproape ca a plans, cand m-a vazut. Daca am invatat ceva din viata mea de pana acum, e ca nu am voie sa fac pe nimeni sa planga de suparare. Iar eu, cu deontologia mea, am reusit sa o fac pe bunica sa planga de dorul meu. Nu urat...incalificabil din partea mea...

  Pe aici, mai sunt case in care se face foc cu lemne. Afara e un frig teribil, seara. Il simti pana-n oase. Dar in nari e miros de fum, de cald, de casa.

 

  Din camera mea de la mansarda, se vede luna. E plina, calda, perfecta, aproape...Mi-a fost cumplit de dor sa o vad asa. De la geamul meu, de unde i-am trimis atatea ganduri si mi-a intors atatea sperante, sau deznadejdi, de-a lungul fasciculatilor mei 20 de ani. Cu toate astea, e sticloasa, plata si muta. Azi nu-mi mai vorbeste. Azi nu-mi mai vede ochii. Azi nu-mi refracta nimic, inapoi. Luna nu mai canta valsul, azi...

 Azi miroase a fum de lemne. Azi visinul, care de ziua mea era nins de flori, e mort si paralitic. Azi in gradina din care imi luam in vara rosii gigantice, se plimba trei gaini ametite si zgribulite. Azi cainele MEU ma latra, cu suspiciune si inceput de ura. Azi nu mi-e dor de orasul meu. Azi mi-e dor de casa mea, de povestile ei, de mine...

Glasul pamantului

E toamna iar, cu ploi si soare

  Dupa doua ore de curs de proteze dentare, inca patru de studiu al ocluziei si miscarilor madibulare, in biblioteca si cam o ora jumate de microbi si coloratii, mi-am spus ieri: "Pana aici! Nu se mai poate!". Asa ca am mers si mi-am cumparat  bilet la concertul Napocelli, ansamblul celor 12 violoncele, la Toamna Muzicala Clujeana. Nu stiam ca va fi biletul meu catre amfetamina, epinefrina si serotonina, gratis. Cred ca daca cineva m-ar fi fotografiat pe la jumatatea concertului, as fi aparut transfigurata. Imagineaza-ti un fel de Apocalyptica de o suta de ori mai rafinata, eleganta si subtila, ridicata la patrat. Cam asa suna orchestra asta, care cat timp a durat spectacolul, a facut sa nu mai traiesc eu, ci muzica sa traiasca in mine. Aveam senzatia ca sunt frunza in parc, plutind printre ceilalti copaci atipiti si ca o data ce concertul va fi gata, voi atinge pamantul. Si va fi atat de dureros si de rece...

  48 de coarde, vibrandu-ma din crestet pana in talpi, m-au adus la tremur, incat am simtit ca levitez. Asa mi-am petrecut eu dupa-amiaza de toamna, de ieri.

  Intr-o alta dimensiune a existentei mele, azi mi s-a confirmat o veche teorie, conform careia medicina e un fel de arhitectura, a trupului si sufletului, incepand cu anatomia din anul intai si terminand cu psihiatria. Stomatologia e prin excelenta aritectura, pentru ca are de-a face cu amanunte geometrice si tehnice pe care cel mai fin ochi politehnist nu are cum sa le perceapa, pentru ca nu are perceptia spirituala a suferintei si a durerii, de la care pleaca toata stiinta asta.

  Asadar, mi s-a confirmat azi ca sunt arhitect, asa cum mi-a fost visul inca din clasa a V-a. Ii studiam unui coleg punctele, axele si unghiurile antropometrice, la fel cum incearca un inginer sa dea o cota, sau un arhitect sa determine niste puncte de fuga. Si confirmarea a venit cand doamna doctor, asistenta grupei mele, ne-a spus: "Priviti distantele asa, ca arhitectii.". Ei bine, asta suntem, medicii si viitorii medici: arhitecti ai corpului uman. E genial...

   Printre altele, incerc sa experimentez, l'arte del dolce far niente, invatata din "Mananca, roaga-te, iubeste". Am inceput astazi, prin a veni acasa pe la ora pranzului (bine, pentru ca mi-a fost rau la scoala, dar se pune). Afara e un soare extrem de parsiv si neputincios, de octombrie. Am venit spre casa printr-un vals de frunze, in acorduri minore, in acuarele de Monet...Mi-am  gatit paste, m-am cuibarit intre perne si paturele, mi-am pus botoseii mei caldurosi, care nu ma dezamagesc niciodata si nu ma lasa la greu si am gustat din savoarea toamnei. Eu zic ca m-am descurcat destul de bine, pentru prima lectie...

  In seara asta se canta Mozart la Conservator...poate imi mai iau o doza de visare.

  E for free, zilele astea...

Where you lead, I will follow

  Fiecare luni e o zi grea. Inca de cand am inceput scola, cu multi, nici nu vreau sa ma gandesc cati, ani in urma. Tin minte serile de duminica din copilarie, can eram in clasele 1-4 si ma cuprindea o neliniste si un tremur interior, inca de cand se termina "Seventh heaven", de pe Acasa. Ateptam apoi, prin gimnaziu, sa vina sambata si duminica seara sa urmaresc "Gilmore girls", impreuna cu mami, si de indata ce era gata episodul de duminica, ma invaluia o tristete inexplicabila. Ca atunci cand visezi si te trezesti prea repede, fara sa afli finalul.

 Seara asta de duminica nu a facut nicio exceptie de la regula. Poate pentru ca la scoala incepe sa fie din ce in ce mai greu cu toate testele si ascultatul, poate pentru ca mi-e dor de casa, de vara, de vacanta, nu stiu...

  Pe la 9 jumate am inchis claculatorul si m-am cuibarit in pat. M-am uitat vreo 20 de minute la un film, gasit in timp ce rasfoiam programele si m-a prins somnul. M-am ridicat sa imi pun ceasul sa sune, pentru maine dimineata si am aprins lumina. Perdeaua era putin data la o parte si am vazut afara o sclipire. Ceva rotund si galbui spre alb, un fel de bej luminos si intens, si am dat dreaperiile din calea ei. Credeam ca e luna. Era reflexia in geam a becului de la veioza. M-am intristat asa de tare, ca in serile acelea cand se termina "Gilmore girls".

  Mi-e dor de luna. Mi-e dor sa o vad cum se rotunjeste si se subtiaza, cu fiecare seara ce trece, s-o vad cum se oglindeste in mine si cum imi inunda sufletul de sclipire si de clar. Mi-e dor sa ma arda soarele, pe plaja din Vama. Mi-e dor sa am picioarele bronzate in forma sandalelor si sa stau pe spate pe iarba, sa ma uit la stele. Mi-e dor sa le povestesc alor mei cum pot eu sa construiesc eu o racheta, cu ce avem prin garaj si sa ajung la luna (se intampla pe la 4, 5 ani). Mi-e dor sa ma uit cu mama la "Gilmore girls".

  Si, de multe altele, mi-e dor...

                                                       P.S.: Am pornit laptop-ul, am ascultat Carole King si am scris astea...

ca soarele e tot mai mic, in diametru

ceas desfrunzit