Si-apoi...sa inceapa...

  E oficial. A venit toamna. Au venit acele zile in care e suficient sa privesti pe fereastra, ca sa iti dai seama de cat de rece e afara. Au venit acele dimineti in care te trezesti cu nasul rece. Au venit acele seri in care abia astepti sa ajungi de la masina, la usa.
  Cu toate astea, imi place sa simt aerul asta rece cum imi traverseaza caile aeriene si imi dilata plamanii cu racoarea lui. Si mirosul de frig...mirosul acela care te atentioneaza ca, in curand, oricat de senin ar fi cerul si oricat de limpede s-ar vedea soarele, unghiul s-a schimbat...si poti sa stai in bataia razelor lui oricat, pentru ca inafara de lumina, oricum, altceva nu iti va da...
  Imi place sa vad Clujul cum se umple, treptat, de suflu tanar...Cum esarfele si sandalele se transforma in saluri si botine. Cum bermudele devin panatloni si rochiile, trenciuri...Gentile de plaja cu lotiuni si reviste se transforma in ghiozdane cu manuale, spatule si pense... Cum "La Marty" si "La Croco" lumea merge dupa xeroxuri...
  E oficial...in cateva saptamani, tot ce o sa ramana din vara asta minunata, vor fi cele cateva fire de nisip pe care nu am reusit sa le curat din scoica pescuita din Vama.
  Si-apoi...sa inceapa...

pe Hatieganu

  Doamne, cat de pustiu e Clujul. Am realizat astazi, mai puternic decat oricand in vara asta. Din goana masinii e greu sa iti dai seama de pulsul orasului. Plimbandu-ma pe jos, mi-am dat seama ca e in letargie.

  Pentru mine a fost un soc, azi, sa trec pe Iuliu Hatieganu, pe unde ma duc in fiecare dimineata la scoala, si sa nu vad nicio masina trecand pe langa mine. Dintr-un capat in celalalt al strazii m-am intalnit doar cu trei trecatori ajunsi la maturitate deplina...nici urma de student...niciun picior de doctoras in devenire...Pai in timpul scolii, e arta sa mergi pe strada asta fara sa te bati de cineva, sau fara sa te loveasca vreo masina. Alearga medicinistii in sus si-n jos, cu halate sau fara, cu gentile pline de carti si mintile pline de griji, de zici ca esti la intrarea intr-un musuroi...Azi...nimic...Pana si banda destinata Ambulantei era goala...nici un idiot nu parcheaza vara acolo...ceea ce-mi confirma ca sunt din randul nostru, al studentilor...trist...

  Dar si mai trist e ca la spitale, in fata clinicilor, numarul bolnavilor e acelasi...la fel de multe fete triste si suferinde ca in timpul scolii...

Debussy

  Intr-un episod din Ally McBeal, Ling ii spune proaspetei sale cuceriri, Richard, ca prefera sa amane momentul in care il va saruta pentru prima data, constienta fiind de posibilitatea ca acest prim sarut sa fie un dezastru total, care sa o faca sa iti piarda orice farama de interes fata de Richard.

  E exact tipul de moment in care se pot isca situatii penibile cu foarte mare usurinta.Poate de aceea asteptam toti un decor romantic, o replica fermecatoare, sau un gest de apropiere, ca sa avem curajul sa ne daruim momentului.

  Facandu-mi un proces al memoriei, am constatat ca toate primele mele saruturi au fost in decoruri romantice, au urmat unui dialog plin de incarcatura emotionala, sau au fost starnite de alte gesturi plinde de timiditate si fior. Fie ca a fost vorba de o sala de cinema, un concert, intimitatea propriei mele camere, sau  sub o ploaie de stele, in toate m-am simtit ca in scenariul unui film romantic nominalizat la Oscar...

  Si-apoi mai e luna...care poate sau nu sa se intample prin zona, sa o vezi inainte sau dupa, in seara aceea, in prima seara in care te vezi cu el dupa...Nu stiu...luna te leaga iremediabil si iresponsabil de celalalt. Realizezi asta, cand, la km departare, iti dai seama ca sub seninul nemarginirii, sta si el si priveste aceeasi luna, aceleasi neregularitati, aceeasi stralucire si il fascineaza acelasi mister. In luna i se adancesc ochii si de acolo, ca in fenomenul de refractie, inapoi in privirea ta. Luna asta face...leaga priviri si suflete...ea nu lumineaza atat noaptea, cat intunericul si golul sufletelor noastre, adesea mult prea obosite.

 Prin luna, Debussy iti canta clarul in Sol minor...clarul din suflet si din privire...si clarul golului dintre doi, care se umple de lumina si de irizari...

  Cand te uiti la luna, trebuie sa vezi privirile altora reflectate in ea, sa o iei pe a celui care iti apartine si sa asculti pianul.

Actionam violent!

  Am iesit ieri, pe la ora 11.30 A.M. la o cafea, pe o terasa aproape de casa mea. Spatioasa, senina, suficient de colorata incat sa iti dezmorteasca ochii, suficient de pastelata incat sa nu-i oboseasca...si cu loc de joaca pentru copii, foarte strategic amplasat si amenajat.

  Mi-am comandat un capuccino si m-am asezat pe spate in nu foarte confortabilul scaun, sa il sorb in liniste, in acorduri de MagicFM. Si cum stateam eu asa linistita, poposesc cateva minute cu ochii asupra locului de joaca. O gasca de copii intre 4 si 6 ani, care sarbatoreau ceva la o masa de langa spatiul destinat distractiei lor, faceau taraboi si ghidusii printre leagane si tobogane. Imi place sa privesc copii cum se joaca, sa le vad reactiile si expresiile mutrisoarelor inocente cand descopera ceva nou, cand un tovaras de joaca le intinde o masinuta, cand aseaza papuselele la locul lor de somn. Dar mi-a fost dat sa vad cu totul altceva: un pusti de vreo 4 ani, cel mai mic din petrecareata gasca, lovea cu o ura extraordinara in niste pitici de plastic, probabil ai Albei ca Zapada, zburandu-i in toate directiile. Primeau saracii pitici la suturi de la agresivul pitic viu, de nu-mi venea sa cred, cata furie reprimata zacea in copilul ala de-o schioapa. Zdrang un pitic in stanga! Zdrang in dreapta!...Mi-am luat privirea de la masacrul piticesc cateva minute, pentru ca sa vad mai tarziu cum mancau piticii bataie de la mai multi pustii, de data asta si cu mainile, si cum o fetita incerca sa-i dea pe tobogand, plina de nervi ca nu aluneca.

  Dragii mei...lasati copii sa se uite la Tom si Jerry, Peter Pan, Albinuta Hutch...zau acum...nu stiu daca ati avut curiozitatea sa puneti recent televizorul pe vreun canal de desene animate. Eu as fi preferat sa nu fiu asa curioasa...

  Poate indivizii care sambata s-au batut in draci in fata clubului unde iesisem sa ma "detensionez", sunt proiectia tancilor care le executau un ceai piticilor de la terasa unde am vrut sa savurez in liniste un capuccino...

Aceeasi tigara...

  Sunt ceea ce se cheama un fumator cersetor...nu am niciodata tigari la mine, daca imi cumpar, printr-un miracol, un pachet, il fumez jumatate intr-o saptamana, dupa care il arunc sau il fac cadou. Dar mi-e greu sa ma abtin sa nu cer o tigara cand ies cu prietenii si toate visele mi se amesteca in norii lor de fum. Parca toate grijile si suspinele lor se ridica in aburi de tutun, deasupra capului meu si sunt nevoita astfel sa le inspir greul din suflete. Si atunci, cand in jurul meu se fumeaza, cer cate o tigara, doua, pe seara, din pachetele altora, pentru a putea la randul meu sa-mi expir apasarile.

  Ar trebui sa imi fie rusine ca vorbesc cu atata fascinatie despre fumat, data fiind natura viitoarei mele profesii, dar cu toate astea, la nivel spiritual si emotional, fumatul e pe atat de subtil si rafinat, pe cat e fumul tigarii...

  Si-apoi...nimic nu se compara cu gestul de a impartii aceeasi tigara cu cel sau cea cu care iti imparti saruturile si imbratisarile. E similar mancatului de spaghetti din aceeasi farfurie. E atata intimitate, savoare si deliciu in gest, incepand de la a urmari chipul celui de langa tine in lumina brichetei, pana la eliberarea de pacat in momentul in care arunci tigara. Ceea ce se petrece intre timp, e o promenada a tigarii din mana lui in mana ta, cu extraordinar de multa grija si delicatete, inspiruri pline de pofta si nesat, eliberari ale fumului, cu capul usor plecat pe spate, ca atunci cand vezi soarele dupa ce ai pasit afara din casa...plus scrumatul, bataia usoara si fina, gest eliberator, purificator...

  Decorul perfect de  incheiere a unei seri de vara: doi iubiti impartind aceeasi tigara...

 
 

...in lanul de secara

De veghe...

Erata

  Am adormit aseara cu gandul la mare. De fapt, de cand m-am intors din vacanta, tot acolo imi zboara neuronii, ori de cate ori ii las sa ma curenteze in voie. Si evident, m-am trezit cu gandul la mare. Si mi-am dat seama ca am comis o nedreptate in ceea ce am scris aseara: Costinestiul inseamna, pe alocuri, mult mai mult decat sclipici, kitch si muzica ieftina.

  Am fost la epava, pe jos, de trei ori. Nu are cum sa nu te impresioneze felul in care sta asa, tacuta, parca gata sa se aseze pe o parte, se se odihneasca. E obosita de atatia turisti care zi de zi dau ce cel putin 20 de ture in jurul ei sa o cerceteze, sa o iscodeasca. Ce-ar putea gasi? Cu siguranta nu ascunde povesti de groaza cu fantome si spirite, sau mirese parasite si razbunatoare. Nu. Nu prea ascunde mare lucru. Decat sarea si algele marii care se izbesc de atatia ani de trupul ei ruginit...si decadenta. Asta e tristul adevar...a decazut Costinestiul ca substanta si emotie...era, pe vremuri, plin de tineri care pe langa nebuniile pe care toti tinerii LE facem, mai stiau si sa se iubeasca frumos, sa intinereasca frumos, sa isi dea studentiilor o pauza de relaxare si distractie eleganta si sa nu pangareasca marea, plaja si propriile lor suflete. Era vremea cand, cum imi povestesc parintii mei, la teatrul de vara erau concerte de jazz, folk si rock, nu de manele, la Ring lumea se distra in culorile dance si disco, fara sa se expuna, fara sa danseze gola pe scena, fara sa isi aminteasca unii altora, in fiecare minut, prin gesturi si dinamica, faptul ca sunt toti doar niste maimute evoluate, pline de energie sexuala reprimata si refulata...

  Si epava, sta acolo de decenii si priveste decadenta...eu cred ca de-asta e pe an ce trece mai ruginita, si mai inclinata...ma gandesc, ca in locul ei, mi-as dori sa ma culc sub valurile marii, sa nu mai vad regresul, mizeria, pacatul...

  La capatul opus al statiunii e faleza Forumului...acolo am vazut, cand eram mica, doi cai liberi, alergand si un al treilea purtand in spate un tanar de o frumusete demonica. Intr-o seara. La apus. Alergau catre orizontul sangeriu si in urma lor, marea si valurile, se chinuiau parca sa ii ajunga, stradania fiind zadarnica...Asta e imaginea ce o am in minte cand zic Mare. Asta, si cea a plajei plina de scoici si alge, semne ale curateniei si sanatatii apei. Nu plaja cu pahare de bere si tigari adanc ingropate in nisip, pana la primul picior iscoditor.

  La vreo doi km mai incolo, pe malul marii, asezata intr-un fel care parca te face sa tremuri de frica prabusirii in mare, sta Manastirea Sfanta Elena. Daca esti norocos si muzica din statiune nu razbate pana acolo, in linie dreapta, ai sa auzi doar valurile si ingerii inotand intre mare si cer. Parca asa trebuie sa stea, acolo, la polul opus epavei, ca sa vegheze impreuna soarta tinerilor, studentilor, adolescentilor, care, la jumatatea distantei dintre ele, se intorc la primitivism.

  Concluzia: nu au sa cada in mare niciodata, nici epava, cu fantomele ei inchipuite, nici manastirea, cu ingerii ei vii...au sa stea acolo, de veghe, unde marea e inca limpede si vie, unde plaja e inca fina si curata si unde oamenii sunt inca oameni...

din decubit dorsal, cufundata in nisip

Vantul...ah...si marea...

  Daca nu era Tudor Chirila nu ma apucam de scris un blog. Daca nu era el, nu o sunam pe mama de la capatul Pamantului sa-i strig in telefon:"Am plecat la Vama Veche, ca sa imi gasesc pereche!".

  De fapt, am plecat initial la Costinesti. Am fost si anul trecut. Stiam ce ma asteapta: galagie pe plaja, mormane de gunoaie, cum se lasa soarele catre apus, cocalarie si pitiponcarie in extra-exces...Dar am plecat la Costinesti cu gasca, cu trenul, la clasa a doua, 16 ore din Cluj pana in Costinesti-Tabara, pe o caldura de puteai praji oua pe plafonul trenului, daca nu le-ar fi luat vantul. Si dupa o vesnicie am ajuns. Ne-am cazat, ne-am de-cazat, ne-am mutat, ne-am cazat...in final...am ajuns in vila "noastra", camera "noastra", patul "nostru"...in locul la care timp de o saptamana ne-am referit cu"acasa".

  Foarte tare Costinestiul, frate! Nisip zburat de vant, palarii, saltele si costume de baie de toate culorile, trupuri frumoase, forme, patratele, muschiuleti, toplessiere...tot ce vrei. Serile pline de muzici si lumini din toate partile, mirosuri de creme si parfumuri, matasuri, platforme, sexosi...ce mai: voluptate si puls.

  Si totusi, dupa cateva zile in care nu am gasit ceea ce cautam nici in plimbarile pe plaja pana la epava, nici in perindarile pe faleza pustie a Forumului, nici la 20 de km distanta, la Aqua Magic, sau in plutirea cu telegondola, am plecat la Vama Veche. Eu si Di, prietena mea din clasa a 4-a. Tot cu trenul, tot la clasa a doua, tot pe o caldura infernala. Dar parca era altfel, parca asa trebuia sa fie, parca acum era indreptatit soarele sa ma arda pana ma doare inspirul de la explozia sa de flacara si lumina. Parca acum flip-flop-ul slapilor chiar devenea sunetul vacantei.

  M-a durut pieptul de emotie si de bucurie in Vama. Mi-am ascuns fericirea in nisip si m-am lasat prada marii si algelor. Gasisem Marea Neagra in sfarsit, acolo, sub umbrela de stuf, unde se auzeau in surdina Marley si Cobain. Acolo unde, macar pentru cateva ore, nu am auzit Alejandro sau rude boy...Unde ar fi trebuit sa stea Michelangelo sa admire trupuri de sfinti care nu pangaresc marea, care nu profaneaza plaja, ci o umplu de iubire, pace si emotii. Toata e un fior, Vama asta...un freamat...

  Dormeam pe plaja si a venit un tip sa ne intrebe daca nu vrem sa ne dam cu parapanta. Cand i-am zis "nu", ne-a intrebat acru daca nu zburam din principiu...I-am zis ca din principiu...nu mai avem bani. Dianei i-a complimentat ochii caprui, plini de irizari candide, mie, celei care-i vorbise obraznic, mi-a aruncat un"Ai tai ce culoare au, ca nu-mi dau seama?"...I-am zis "a vantului, a vantului din Vama Veche"...Vama mi-a patruns in privire si in minte atat de tare, ca pana la anul, cand o sa imi caut fericirea ascunsa in nisip, o sa ma doara in piept de cate ori am sa ma gandesc la ea... 

In ce se masoara timpul?

  Avem ceasuri peste tot : pe desktop, la telefon, pe birou, pe incheieturile fragilelor noastre maini imbolnavite pe zi ce trece mai tare de tastaturi si portmonee, pe toti peretii cu vizibilitate maxima...Ele ne masoara, in fond, timpul?

  Cum ar fi sa mergi pe strada si sa ii raspunzi strainului care te intreaba cat e ceasul: "E vremea celui de-al treilea sarut din multele pe care am sa i le dau astazi iubitului meu".Sau adolescentei care in fuga iti deranjeaza geanta de pe umar, sa-i raspunzi scuzelor cum ca s-ar grabi cu: "E timpul sa mai memorez un zambet in galeria surasurilor ce le port in suflet."

  Masuram timpul in suspine, imbratisari, despartiri, certuri, prietenii, impacari, examene, carti citite, plimbari, filme vazute, inimi frante, saruturi, nopti albe, beri, valuri, vacante, esarfe, pantofi cumparati, kilometri parcursi, restante, plinuri de benzina, esecuri, cafele, chefuri in camin, mese gatite pentru prieteni, autobuze pierdute, gropi luate cu masina, bancuri auzite sau spuse, melodii ascultate, curatenii, rugaciuni, lacrimi, regrete, vise pierdute sau implinite, tablete, concerte, etaje urcate la bloc, telefoane date mamei, oameni frumosi vazuti pe strada, antipatii, apusuri, shoturi, tigari...

  Asa ca data viitoare cand te intreaba pe strada o bunicuta ce ora e, fii sincer si raspunde-i:"E timpul sa-mi aprind a sasea tigara de azi si sa o sun pe mama pentru a treia oara saptamana asta, sa-i mai spun inca o data ca o iubesc."

Ca deh...99%

  Ziceam (si nu minteam) ca facultatea asta imi acapareaza 99% din viata...deh...guess what!:e adevarat. Am realizat din nou chestiunea zilele astea, cand mi-am amintit ca blogul meu are patru postari sarace, din ziua in care l-am creat, ce-i drept, de calitate (am uitat sa mentionez ca sunt o persoana foaaarte modesta) si nimic mai mult.

  Oare de ce? De ce? Pentru ca sunt studenta la medicina dentara, domnule, de-aia...si vara asta, mai precis la inceputul ei, am zis ca daca nu am sa mor in ceea  ce aveau sa fie cele 4 saptamani de sesiune, plus una de presesiune, am sa traiesc vesnic. Nu am murit, cat despre partea cu vesnicia, astept cu interes sa vad daca va fi asa, sau ba.

  Dragule muritor de rand, sau nefericit care ai fost admis anul asta la orice facultate de medicina din tara sau de pe mapamond...here's something for you: te asteapta cel mai palpitant an din viata ta. Nu are importanta cati bunici, matusi sau catei ai ingropat la viata ta, nimic nu o sa se compare cu momentul crucial cand de pe masa de disectie de la anatomie o sa iti zambeasca cu jumatate de gura si cu un ochi inchis un minunat cap cu gat propriu atasat, despre care profesorul tau de laboratot-care insista sa-l numesti Domnul Doctor, cu toate tu nici cum nu ai sa-ti amintesti sa-i zici asa-cum ziceam, "profesorul" tau, iti va spune:"Ce frumos e preparat!". Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, cum adica e "preparat"?! Dar ce e nefericitul, o bucata de carne?! Da, e o bucata de carne, acum, dar daca ai suficienta admiratie pentru scriitorul cartii care incepand de acum va fi Biblia ta, ai sa stii ca Papilian te indeamna sa respecti cadavrele si materia asta inerta care te va ajuta sa tratezi canva oameni vii.

  Si-apoi o sa vina Biocelul...si Histologia...de care vai, dar vai, prietenii stiu de ce...Unde o sa ti se spuna sa ai grija cu microscopul, sa nu-ti strinci instrumentul. Care instrument? Al tau sau al lor?! Ambele domnule! Pentru ca daca dintr-o nefericita intamplare ai sa scapi un obiectiv pe oareunde, ai sa stii despre ce vorbesc. Adica sa nu te lovesti la picioare, doar ce credeai?!?!

  Si fizio, ah, fizio...unde o sa te picuri si tu, ca tot omul, cu putin sange, sau urina, sau saliva, sau ser fiziologic, in ultimul caz, daca esti cel mai norocos. Si foarte bine ca te picuri, ca inseamna ca pui mana si lucrezi si stii si tu cum sa apesi o para de cauciuc si cum sa manipulezi o pipeta, ca de-aia esti student la medicina generala sau dentara, ca sa faci, ca sa pui mana...ca nu tratezi oamenii cu puterea mintii nici cu teoria si crede-ma pe cuvant: cadavrul ala imbacsit de formol poate fi parfum pe langa unele mirosuri "vii"...ai sa afli asta dupa practica de vara...

  A..de-asta si ca sa ai cu ce sa iti ocupi 99% din viata.

P.S.: Fiind un pic malitioasa din fire, nu am zis nimic de Biochimie...sa va zica altii! Sau mai bine sa nu va zica, sa va "distrati" si voi un pic in anul I

Ma cutremur

Laborator de anatomie de la 18 la 20. Nimeni nu mai are chef de nimic. Mergem de nevoie. Daca era curs, de mult eram in 7-le care ma duce pana in fata blocului. Am ramas doar grupa noastra. Nu mai facem cu 3, ca in primul semestru. Stam in jurul mesei de disectie...pe care e deschisa doar o carte din care proful ne explica sistemul nervos. Privesc in gol niste imagini si simt cum nu ma pot concentra, nu ma pot aduna. Mi-e somn. Imi vine sa casc. Trebuie sa casc.Dar stiu ca il enervez daca ma vede. Ma abtin. Laboratorul e la subsol. Un geam care da in curtea din spate e deschis. Imi miroase a aer de primavara. In curte apare o masina cu portbagaj generos. Catedra de anatomie e in cladire cu cea de medicina legala. "Ne vin pacienti", zice. Radem. "Nu-i de ras. Nu stim cand putem fi acolo...", zice. Tacem. Explica. Mi-e somn. Deodata se aude un urlet de femeie. Imi pare ras, dar e prea departe si infundat sa imi dau seama. Si inca o data. Si din nou. Voci. Femeia plange cu tipete din timp in timp. Se tanguie, geme. Ma cutremur. "Inchideti geamul.E neplacut." Un coleg executa ordinul mecanic, dar nu lipsit de emotie. Plansul se pierde, se stinge...

"Nu stim cand putem fi acolo..."

Prepozitie

In lacuri ploua,
In campuri ninge,
In suflet frige.

In lacuri ceata,
In campuri loc,
In suflet foc.

In frunze seva,
In flori nectar,
In suflet jar.

In frunze verde,
In flori parfum,
In suflet scrum.

Furnici

Visez in palma crini si musuroaie.
In ploaie,
Nu pot sa vad decat
Cand

Fara oprire cant.

De nemurire,
Sunt speriata fara noi.
Si-n tine e soare mereu
Si nu e greu
Nimic
Sa-nscrie cercuri in patratul
Care ma tine
De tine
Ingradita.