Am adormit aseara cu gandul la mare. De fapt, de cand m-am intors din vacanta, tot acolo imi zboara neuronii, ori de cate ori ii las sa ma curenteze in voie. Si evident, m-am trezit cu gandul la mare. Si mi-am dat seama ca am comis o nedreptate in ceea ce am scris aseara: Costinestiul inseamna, pe alocuri, mult mai mult decat sclipici, kitch si muzica ieftina.
Am fost la epava, pe jos, de trei ori. Nu are cum sa nu te impresioneze felul in care sta asa, tacuta, parca gata sa se aseze pe o parte, se se odihneasca. E obosita de atatia turisti care zi de zi dau ce cel putin 20 de ture in jurul ei sa o cerceteze, sa o iscodeasca. Ce-ar putea gasi? Cu siguranta nu ascunde povesti de groaza cu fantome si spirite, sau mirese parasite si razbunatoare. Nu. Nu prea ascunde mare lucru. Decat sarea si algele marii care se izbesc de atatia ani de trupul ei ruginit...si decadenta. Asta e tristul adevar...a decazut Costinestiul ca substanta si emotie...era, pe vremuri, plin de tineri care pe langa nebuniile pe care toti tinerii LE facem, mai stiau si sa se iubeasca frumos, sa intinereasca frumos, sa isi dea studentiilor o pauza de relaxare si distractie eleganta si sa nu pangareasca marea, plaja si propriile lor suflete. Era vremea cand, cum imi povestesc parintii mei, la teatrul de vara erau concerte de jazz, folk si rock, nu de manele, la Ring lumea se distra in culorile dance si disco, fara sa se expuna, fara sa danseze gola pe scena, fara sa isi aminteasca unii altora, in fiecare minut, prin gesturi si dinamica, faptul ca sunt toti doar niste maimute evoluate, pline de energie sexuala reprimata si refulata...
Si epava, sta acolo de decenii si priveste decadenta...eu cred ca de-asta e pe an ce trece mai ruginita, si mai inclinata...ma gandesc, ca in locul ei, mi-as dori sa ma culc sub valurile marii, sa nu mai vad regresul, mizeria, pacatul...
La capatul opus al statiunii e faleza Forumului...acolo am vazut, cand eram mica, doi cai liberi, alergand si un al treilea purtand in spate un tanar de o frumusete demonica. Intr-o seara. La apus. Alergau catre orizontul sangeriu si in urma lor, marea si valurile, se chinuiau parca sa ii ajunga, stradania fiind zadarnica...Asta e imaginea ce o am in minte cand zic Mare. Asta, si cea a plajei plina de scoici si alge, semne ale curateniei si sanatatii apei. Nu plaja cu pahare de bere si tigari adanc ingropate in nisip, pana la primul picior iscoditor.
La vreo doi km mai incolo, pe malul marii, asezata intr-un fel care parca te face sa tremuri de frica prabusirii in mare, sta Manastirea Sfanta Elena. Daca esti norocos si muzica din statiune nu razbate pana acolo, in linie dreapta, ai sa auzi doar valurile si ingerii inotand intre mare si cer. Parca asa trebuie sa stea, acolo, la polul opus epavei, ca sa vegheze impreuna soarta tinerilor, studentilor, adolescentilor, care, la jumatatea distantei dintre ele, se intorc la primitivism.
Concluzia: nu au sa cada in mare niciodata, nici epava, cu fantomele ei inchipuite, nici manastirea, cu ingerii ei vii...au sa stea acolo, de veghe, unde marea e inca limpede si vie, unde plaja e inca fina si curata si unde oamenii sunt inca oameni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu