Limita nelimitata a iubirii

  Anul trecut, cand era luna aprilie mai voluptoasa, am fost cu ai mei la botezul unei verisoare, la Campina. Pentru ca excursia pana acolo trecea pe o cale atat de plina de ispite culturale, am profitat din plin de rabdarea alor mei, si am vazut cam tot ce se putea vedea in materie de muzee si biserici, in Sighisoara, Sinaia si Campina. 

  Atunci am descoperit Castelul Iulia Hasdeu si m-am indragostit de povestea acestei minunate fete...

  Astazi am cautat pe internet niste carti de-ale Iuliei Hasdeu si am dat peste un articol dintr-o revista pentru doamne, care m-a contrariat si intrigat extrem de tare. Scria acolo ceva de genul "B.P.Hasdeu, un tata care si-a iubit fiica prea mult...".

  Cand vine vorba de iubire, stim cu totii prea bine, ca nu are limite. Nu are limite nici cea dintre doi iubiti, pe care nu ii leaga nicio molecula de ADN, daramite cand vine vorba de iubirea unui tata pentru fiica lui, a unui fiu pentru mama, a unui nepot pentru bunici. Mi s-a parut revoltator...

  Nu ai cum sa limitezi un sentiment atat de puternic, care te face sa te uimesti pe tine insuti, de capacitatea ta de a-l dezvolta si inmulti pe zi ce trece. E atat de special si de inaltator sa iubesti pe cineva, incat devine cel mai simplu lucru pe care stii sa il faci, la fel ca respiratul. B.P.Hasdeu nu a fost un om care a respirat prea mult, cum nu a fost nici un tata care si-a iubit "prea mult" fiica. A fost un tata care a facut ce era firesc sa faca orice alt tata...a dezvoltat un reflex neconditionat care s-a nascut in abisul mintii sale, atunci cand si-a vazut copilul pentru prima data si cand, la fel ca orice alt parinte, a ramas legat de pruncul sau pana dincolo de moarte.

  Asa ca avem oare voie sa stabilim o limita dragostei si tot ce o depaseste sa devina prea mult? O dovada de incapacitate de a iubi, mai mare decat aceasta, imi pare ca nu exista...

Bartolomeu al Clujului

  Maine am examen la Fiziopatologie. Inexplicabil, intrucat mi-a placut intr-o masura destul de mare, nu am reusit sa invat suficient pentru examen, desi am avut la dispozitie o saptamana intreaga. Si totusi explicabil...

  Azi am privit cum Bartolomeu al Clujului a fost inmormantat. Luni seara, cand am aflat vestea, la fel ca atunci cand vrei sa iti spuna cineva ca de fapt te minte, sau glumeste, asteptam sa aud ca nu e asa cum aud ca e. Nu imi venea sa cred si simteam cum glandele lacrimale imi sunt bombardate de mii de impulsuri nervoase. Nu putea sa fie adevarat. Nu avea cum sa fie adevarat. Bartolomeu era "al Clujului" si nu se putea ii fie luat. Cu toate acestea, era adevarat. Si paginile cu "Insuficienta cardiaca", din cursurile de Fiziopatologie, le uram mai mult ca orice...

  Mi-am petrecut ziua de marti in amortire si negare. Am stat la etajul patru al bibliotecii si am privit Clujul. Si atunci am realizat cat de pustiu si de orfan ramasese. M-am uitat la cladirea Chirurgiei I si nu puteam sa realizez cum, cel care intr-un an, de Revelion, intra ca o furtuna de credinta si vigoare in Biserica Manastirii Nicula, astazi statea cuminte, parca dormind, intr-un sicriu modest si marunt, semanand cu un trup de copil, imbatranit inainte de vreme. In timpul adolescentei mele am vazut inmormantarea unui Papa, apoi a unui Patriarh...azi, a unui Mitropolit...Intr-o zi de martie, cu soare si cu vant staruitor, am privit cu bucurie un Cluj intreg, adunat in fata Catedralei, pentru a-si primi Mitropolitul. Imi amintesc si ce purtasem in acea zi. Azi, acelasi Cluj, imbracat in doliu, venea sa il planga pe cel care, asa cum singur a spus-o, a plecat incet printre trestii, sa adoarma, asemeni unei lebede, care canta pentru prima...si ultima data...

  

  Va deplang, pe voi cei care il condamnati si acum, dupa trecerea in nefiinta a trupului sau, aveti curajul sa spuneti ce nu-i de spus. Va deplang, amarati anonimi de pe site-uri fantomatice, care nu ati avut privilegiul sa il cunoasteti si sa il intelegeti. Viata voastra e infinit mai saraca decat a noastra, a celor care l-am iubit si ne-am lasat pastoriti de el. Viata voastra nu va cunoaste niciodata fericirea lui Hristos, impartasita si descoperita noua de catre Parintele Anania. Parintii multora dintre voi nu erau nascuti, in vremurile in care tara asta era fragmente si in care Monahul Anania indura iadul inchisorilor. Nu stiti nimic si nu o sa stiti niciodata, pentru ca mintile voastre sunt mult prea intunecate ca sa inteleaga si pentru ca negura in care traiti va condamna la ignoranta. Il condamnati pe cel pe care l-au pretuit si iubit Arghezi, Blaga, Voiculescu si Papilian...

  Marti seara, cand citeam si auzeam comentariile nulitatilor si celor care fac umbra pamantului degeaba, in legatura cu Mitropolitul Bartolomeu, simteam un puternic gand de ura. Azi realizez ca probabil ar fi spus, ca Mantuitorul, "Iarta-i, ca nu stiu..."

  

  In vara anului 2007, mi s-a intamplat unul dintre cele mai fericite momente din viata mea. Intr-o duminica dupa-masa, in care se juca finala de la Wimbledon, urma sa il intalnesc si sa il cunosc personal pe Parintele Bartolomeu. Imi framantam mainile ca un copil care a facut o boacana, inima imi batea undeva aproape de faringe, incat simteam ca sunt incapabila sa inghit si obrajii imi luasera foc. Nu stiam cum ar trebui sa ii iau mana sa i-o sarut, cat de tare sa imi aplec capul ca sa ma binecuvanteze, cat de mult sa il privesc si ce sa spun. Si luptei acesteia mocnite care se dadea asa puternic in intreaga mea fiinta, i-a pus capat cu cateva fraze atat de simple si de blande "Da de ce esti asa emotionata? Sunt si eu un om normal, simplu, fara pretentii. Te rog sa te linistesti.". Si m-a imbratisat. Cel a carui mana nu stiam cum sa o sarut si in fata caruia nu stiam cat de tare sa ma aplec, mi-a cuprins umerii, m-a sarutat pe obraji si m-a imbratisat ca pe o nepoata draga. Toata saptamana asta neagra, cand am plans cu gandul la Inaltul, mi-am declansat lacrimile amintindu-mi de acel moment, care mi-a marcat adolescenta si pe care nu am sa il mai traiesc niciodata. Pentru ca marti seara, in Catedrala Clujului, bunicul si parintele nostru statea cuminte, cu mainile asezate rece, cerandu-si parca iertare ca ne pricinuieste durere si necaz.

  Parintele a murit in preajma sarbatorii Intampinarii Domnului. Asemeni Dreptului Simeon, a asteptat pana toate au fost gata, pana Hristos a venit la el si l-a eliberat. Pana ochii lui au vazut mantuirea lui Dumnezeu, pregatita tuturor celor care il primesc.

  Asa cum "pasii lui Blaga prin Cluj se aud", vocea Parintelui Bartolomeu rasuna in Piata Avram Iancu, acolo unde porumbeii se vor aduna pe turlele bisericii, asa cum au facut-o azi, atunci cand vor bate clopotele. Acolo unde cei cu suflete aptere il vor cauta mereu, in incercarea lor de a zbura catre Hristos.

Arta sportului si sportul artei

  Azi noapte am visat ca eram patinatoare de performanta. Intr-o rochtita rosie cu pietre si cristale, cu manusi in maini si cu patine albe ca sufletul de copil, alunecam cu gratie si eleganta, ca desenul unei chei muzicale, pe un patinoar gol, fara public, cu propriul meu suflet care sa ma priveasca si doar cu gandurile mele care sa ma aplaude. Aveam parul prins intr-un coc blond, cu o floare rosie care sa-l imbratiseze.

  

  Am renuntat ieri la cateva ore bune de invatat, ca sa imi linistesc spiritul cu patinaj artistic. Asa de minunat si de infiorator de frumos e acest sport, incat am stat in jur de 90 de minute, in fund, pe podea, fara sa realizez, pana a inceput sa ma doare spatele. Mi-am lipit ochii si mintea de ecranul televizorului si am refuzat orice stimul din exterior, inafara de piruetele, sariturile, spiralele si secventele de pasi ale celor ce fac gheata mai fierbinte si mai incandescenta ca orice alta substanta. Neuronii mei o iau razna de la atata frumusete, cata receptioneaza si inregistreaza, atunci cand privesc un spectacol de patinaj artistic. Pentru ca asa se cheama. Spectacol, nu concurs, nu competitie intre patinatori. E o competitie a frumosului impotriva ignorantei si platitudinii. E dansul dansului si miscarea miscarii. E expresia undelor electrice ale inimii, transpusa pe gheata. Sistole si diastole intr-un EKG ce aluneca gratios in ondulatii si vibratii, pe o suprafata sticloasa si inflacarata de pasiune si dragoste.

  Veneam intr-o zi de la scoala, in clasa a opta, intr-o dupa-masa de ianuarie. Nu aveam niciun chef de teme si de alte activitati intelectuale solicitante. In timp ce imi savuram vesnica supa de pranz, am pornit televizorul pe Eurosport. Nu urmaream, decat foarte rar, eventual cu tata, vreun meci de fotbal, pe programul asta. Si in acea dupa-masa era un meci de tenis, la televizor. Habar nu aveam ce reprezinta, cum se joaca, care sunt regulile elementare, ce-i cu liniile alea complicate de pe teren, de ce tot striga unul "fault", ca doar nu lovea nimeni pe nimeni, astia doi care jucau erau la o distanta considerabila unul de celalalt, nu se loveau nici macar cu mingea aceea mica si verde,despre care imi era imposibil sa imi dau seama de ce nu o mai lovesc, in anumite momente si fac grimase de nervi, dezamagire, frustrare. De un lucru insa mi-am dat seama, din primele 5 minute, fara sa ascult comentatorii- de care nu am avut niciodata rabdare, la niciun sport- miza era mare, emotiile erau intense, cei doi luptau mental, mai mult decat fizic si unul dintre ei imi placea extraordinar de mult, inexplicabil, fara vreun motiv anume, bine intemeiat...inca din momentul in care deschisesem televizoru. Se juca pe o suprafata verde, care prima data, in ignoranta mea, am crezut ca e iarba, desi arata destul de radioactiva. Dar era un verde electrizant si elegant, care va fi legat in memoria mea, pe veci, de sportul asta, la fel cum toata viata o sa cred ca pe o autostrada trebuie sa se circule pe partea stanga, pentru ca eu prima data am fost pe o autostrada in Angila. Deci tenisul, chiar si acum, dupa 6 ani, e usor nenatural sa il vad jucat pe alte culori, decat verde.

  Era semifinala Australian Open 2005, dintre Roger Federer si Marat Safin. Cum am aflat in urmatoarele doua ore, in care nu mi-am dezlipit ochii de pe televizor, Federer asta, de care ma indragostisem total in primele cateva minute, era cel mai bun jucator de tenis al lumii si acum pierdea. Nu stiam inca mare treaba si de ce era in deficit de puncte, dar in urmatoarele doua ore, am aflat si cum trebuie sa serveasca si cum se tine scorul, desi inca aveam unele nelamuriri, si inca multe alte marunte reguli de tenis, pe care reusesti sa le inveti in primele doua ore in care intri in contact cu acest sport. Normal ca seara ce a urmat a fost cumplita pentru tatal meu, care a trebuit sa stea sa imi explice de 10 ori de ce de la 15 se sare la 30si apoi la 40, de ce se termina intotdeauna, aproape, 6 nu stiu cat, ce e ala un break si asa mai departe... 

  De 6 ani incoace, l-am urmarit pe Federer in cele mai intense momente de joc, in cele mai frumoase clipe off-court, am plans la finala de la Wimbledon 2008 si la cea de la Australian Open 2009, de suparare si de frustrare si am plans de bucurie si exaltare extrema de fiecare data cand a mai castigat cate-un meci important si cate un titlu. Si am avut inexplicabile stari de euforie, saptamani dupa ce castiga grand slam-uri, sau dobora recorduri.

  Tenisul e verde cu alb, e gandire cu traire, e calm cu emotie, e liniste cu energie, e nerv cu forta. E arta eliberarii de toata energia negativa fizica si spirituala pe care o acumulezi, concentrarea ei intr-un singur punct si trimiterea ei dincolo de fileu, ajungand la perfectiunea executiei si executarii, atunci cand mingea nu se mai intoarce. Tenisul e modul elegant si rafinat de a spune "Pot sa merg mai departe!".

"Gura mea e prea ocupata cu gura ta"

  Cu ochii in ceata, cu mintea in flacari si cu sufletul in plutire...

  Asa m-a lasat pregatirea pentru examenul de Tehnologia Protezelor Dentare. Vineri, toata reveria asta se va termina. Si nu pot sa mint si sa spun ca nu o sa imi para bine ca mi se va lua o "povara" de pe umeri, dar in acelasi timp o sa raman insetata si flamanda de Stomatologie pura, pana la examenul de Semiologie. 

  Asa de clara si de sincera lectie de Arhitectura in Miniatura mi-a oferit aceasta materie, incat nu am cum sa nu ma minunez de frumusetea sistemului stomatognat si sa nu ma mandresc ca am privilegiul deosebit de a-l intelege in asa marunte si esentiale detalii.

  Pentru ca ochiul si sufletul laic, acestei religii arhitectonice miniaturale, sa inteleaga infinitul frumusetii Stomatologiei, e suficient sa cunoasca cele trei principii care trebuie respectate atunci cand se are in vedere prepararea unui suport dento-parodontal, pentru protezare: Bilogic, Mecanic, Estetic...Trinitatea Stomatologiei.

  Biologic- micronii vietii si moleculele esentiale care intretin tot ceea ce inseamna traire sunt mai proliferanti si mai bine reprezentati ca oriunde, la nivelul cavitatii bucale...sursa placerilor culinare, vorbelor insufletite, fredonarilor in surdina, sarutarilor de aspartam... 

 Mecanic- forte, pante, unghiuri, miscari, rezistente, stabilitati, dilatari, reziliente, contractii, retentionari,axe...fizica nu e niciunde mai des aplicata si mai solicitata, decat in cavitatile noaste orale, zi de zi. Insotita inseparabil si indisipabil de irezistibila geometrie...

  Estetic- culoare, forma, contururi, desene, reliefuri, imagini si efecte luminoase, irizari si transparente...un fel de design kinestezic, ce prinde viata in gurile si trupurile noastre...

    Asta e Stomatologia si asta o sa imi lipseasca pana la urmatorul cocktail de stiinta...

Exista oameni...

  Exista oameni care intra in viata ta pe neasteptate, fara sa dea un telefon inainte, fara sa bata la usa, fara sa isi stearga praful de pe picioare. Se poarta asa, naturali, obositi, murdari sau curati, prin sufletul tau, obtin de la tine ce vor, iti ofera o gramada de lucruri in schimb si contiunua cu trocul asta, o viata. Nu mai vrei sa ii descalti, sa ii cureti sau sa ii odihnesti, pentru ca altfel, nu ar mai fi ei si nu ai mai putea sa ii iubesti neconditionat si irevocabil. Si traiesc asa, in simbioza cu tine, incat ajungeti sa fiti doi diplococi Gram pozitivi, violet de dependenti unul de celalalt.

  Exista oameni care au fost acolo dintotdeauna...pe care i-ai vazut traind pe langa tine din momentul in care ai invatat unde ti-e nasul, la propriu. Nu ai sa observi niciodata trecerea timpului peste ei. Acestia raman mereu aceiasi, acolo, si pierderea lor te va face sa te simti infirm, multa vreme dupa ce se va fi produs...

  Exista oameni pe care ii intalnesti in imprejurari calme si tihnite si care ajung sa iti fie sprijin in cele mai tulburi momente care te incearca. Doar intalnirea e incarcata de optimism. Ce urmeaza, e o incercare continua de a va rezolva unul altuia problemele. Sunt cei pe care ii ai pe apelare rapida, cand iti moare pisica, te lasa iubitul, pici un examen, treci printr-o depresie. Sunt cei mai puternici si mai rabdatori oameni pe care ii ai langa tine, pentru ca si tu le oferi in schimb, exact ceea ce primesti de la ei.

  Exista oameni care apar in viata ta treptat si pe care ii socotesti antipatici, la inceput. Apoi incepi sa ii placi si sa ajungi sa te culpabilizezi pentru ca ai judecat si ai fost incapatanat sa te ghidezi dupa aparente. Acestia ajung uneori sa iti fie prietenii cu care iti imparti bucuriile si cu care poti sa stai o seara, langa o sticla de vin si sa razi pana la lacrimi.

  Exista oameni pe care vrei sa ii iubesti. Te straduiesti si reusesti, fara prea mare efort. Iti deschizi sufletul in fata lor, treptat, ca pe un fermoar, pana ajungi sa dai haina jos. Iti etalezi toate gandurile si trairile si iti pui increderea deplina in ei, pentru ca atunci cand te-ai hotarat sa ii iubesti, ai vazut ceva sclipire in ochii lor, ceva irizare candida pe chipul lor. Ii ajuti, ii protejezi si ii dadacesti, chiar si atunci cand imprejurarile nu ti-o cer, tocmai pentru ca ti-e drag de ei. Si atunci cand crezi ca i-ai imbratisat in fiinta ta, se dezlipesc de tine ca un plasture dureros si te dezamagesc cumplit, fara drept de apel, fara remuscari, fara preaviz, fara justificari, fara resentimente. Si cu toate astea, stii ca odata i-ai iubit si stii ca verbul asta nu are decat un trecut gramatical, nu si unul logic si temporal. Si vrei sa le spui ca i-ai iertat si ca totul e sters, ca din tot ce-a fost rau a ramas doar praf de creta. Dar...

...tu, om, nu mai existi pentru ei...

Punct. Si de la capat!

  Am revenit la molarii mei. Am picurat azi, de mi-au sarit capacele. E asa de amuzant sa vezi o grupa de 15 copii cum se straduie, in caldura si mirosul becurilor de gaz, sa obtina cea mai frumoasa morfologie cuspidiana si cele mai clare si netede convexitati...si sa-i auzi cum injura printre dinti..."da mai dute-n spuma marii!", "moasa-ta pe gheata", "luate-ar avalansa"...

  Am revenit in cel mai sigur, mai luxos, mai bine pazit, mai faimos, mai bogat, mai prosper, mai cautat, mai curat si mai frumos cartier al Clujului...Manastur...

  Am revenit la net prin dial up, care o sa imi scoata peri albi in sesiune, cand nu o sa vrea sa imi arate rezultatele examenului, pentru ca tocmai atunci vrea el sa aiba o problema cu conexiunea.

  Am revenit la vecina mea de 5 anisori, care tropaie cu un etaj mai sus si canta si se joaca, cat e ziua de lunga, mai cu seama atunci cand am eu de invatat mai intens.

  Am revenit in orasul imprastiat pe dealuri, la urcusurile si coborasurile mele zilnice, la sasele de dimineata si la coada de la "Restaurantul Studentesc".

  Am revenit la coci si bacili, la anomalii cromozomiale si la malpozitii, la dislipoproteinemii si coroane integral metalice.

     I'm back in business!

Manifest (sau "Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!")

  Cea mai mare provocare a vietii mele a fost sa invat sa cand Imnul Regal, la chitara. Si am reusit. Tremurand din crestet pana-n talpi si din inima pana-n suflet, l-am si cantat, in fata Familiei Regale, in urma cu patru ani, in noaptea de Revelion. Si din toate experientele mele concertistice, aceasta a fost cea care mi-a oferit cea mai mare satisfactie, multumire si implinire sufleteasca: Majestatea Sa, Regele Mihai I al Romaniei, mi-a suras cu drag, eleganta, candoare si melancolie, la auzul acordurilor imnului care ii fusese spre laudatio si crez, pana in acel blestemat decembrie '47. Si iata ca dupa 60 de ani, o fetita de 16 ani i-l canta, cu cea mai tremuranda voce care o incercase vreodata...

  Polemicile purate la ora de istorie, cu un profesor care singur se declara simpatizant al comunistilor, dar care imi accepta intr-o oarecare masura ideile si ma intarata sa cercetez mai mult trecutul monarhic, avand el insusi un sambure de credinta in institutia Casei Regale, m-au inrait si mai mult in crezul meu de regalista, asa cum imi placea si imi place sa ma numesc.

  Si in acelasi context al sfarsitului de an, in fiecare decembrie se reia poveste Revolutiei, fara cap si fara coada, insangerata si mizerabila, cu prunci ucisi asemenea vremurilor lui Irod. Capul sarpelui cadea si urma sa i se imprastie veninul. 

  Nimeni nu isi aminteste insa, de nenorocirea lui decembrie '47. Toti se concentreaza pe a lui '89.

  M-am nascut in 1990...dar simt repercursiunile ambelor dezastre si fantomele trecutului se tin si de mine, ca de toti ceilalti, condamnati inca sa traiasca in negura.

  Un fel de rebeluine interioara, care urla spre exteriorizare ma cuprinde in fiecare an, cand vad imputiciunea celei ce se cheama politica si imi amintesc nobletea luminii din ochii Majestatii Sale, din decembrie 2006.

  "Traiasca regele, in pace si onor,

   De tara iubitor, si-aparator de tara...!"

  Printre altele, imi invadeaza memoria imaginile de la inchisoarea din Sighet, unde constiinta, credita si identitatea ne-au fost suprimate pana la exterminare, ca in multe alte crematorii de suflete si trupuri, din intregul tarisoarei asteia, unde se presupune ca odata au trait daci integri si muncitori , alaturi de romani demni si intelepti. Astazi...nici macar ecouri...

  Pentru ca in anii trecuti, din pricini bine-justificate, nu m-am intamplat in preajma familiei, in totalitate, de sarbatori, anul acesta am stat cu cei dragi si buni ai mei, cat de mult am putut. Am savurat celabrarea traditionala a Craciunului si am fost langa ai mei, cand am trecut in 2011. Ieri seara am pasit in noul an in rugaciune de multumire pentru trecut si de crerere pentru viitor. Un fel de "Fie, Doamne, mila ta spre noi..."

  M-am intors acasa pe la doua si am pornit televizorul. Sclipici, imprimeuri leopard, expozitie de trupuri dezgolite, manele, lautarie, bronz artificial, playback, scenete prost gandite, regizate si jucate si mult, mult kitsch...sau altfel spus, programul difuzat de televiziunile din Romania, de Revelion.

  Astazi, pe la amiezi, valsuri, gratie, eleganta, falduri, matasuri, plutire, culoare, flori infinite, viori, acorduri si armonie...sau altfel spus, Concertul Traditional de Anul Nou de la Viena.

  Cand eram mica, mama imi spunea ca trebuie sa invat sa aleg binele de rau...Oare ei au crescut, toti, fara mame...?

   

Stare Eco, de iarna

  De cand am ajuns acasa ma pregatesc sa scriu ceva despre minunata zapada care mi-a infofolit orasul, cat timp am fost eu plecata prin locuri usor mai "exotice". Si de cand ma tot pregatesc, uite ca zapada s-a si dus...a mai ramas in palcuri amarate, marturii a ceea ce obisnuia sa fie clima, candva. Mi-e atat de mila de copii de azi care cresc cu impresia ca iarna inseamna ploaie si gripa. "Pe vremea mea", mergeam cu saniuta la bunica si veneam in casa, cu verisorul meu, cu picioarele inghetate si rosii, beam un vin fiert cu zahar, ne tineam piciorusele pe o bucata de caramida pe care o incalzea bunica in cuptor, ne fluidizam din nou sangele coagulat de frig, ne schimbam sosetutele si porneam la inca un maraton de sanius si bulgareala. In linii mari, ritualul s-a cam pastrat acelasi...doar ca azi ma incalzesc dupa zilele petrecute prin ploaie si imi usuc picioarele imbibate in balti.

  Era atat de frumos, cand am ajuns acasa. Plin de zapada pe toate strazile si stradutele. In Gherla nu se chinuise nimeni sa curete nici macar centrul, de zapada care nu contenea sa se astearna. Doar soseaua principala era functionala, la capacitate maxima. Acuma...privesc rozul noptii de afara si ma mint ca nu e din cauza cetii si ca poate o sa se indure vreun nor de mine si o sa imi albeasca din nou curtea. Si poate, poate Mos Craciun o sa vina cu o sanie, nu cu o caruta.

  In alta dezordine de idei...Reciclati!

"Cade alba nea, peste viata mea..."

  S-a inzapezit in frumusete Clujul, saptamana trecuta. M-am bucurat ca un copil in fata ferestrei mele, cu deschidere catre cortina de piatra a Manasturului, cand am vazut acoperisurile albe si cimitirul pufos. Arata mai putin infricosator in perioada asta a anului, pentru ca nu se mai distinge albul mormintelor de albul zapezii.

  Am patinat, am baut vin fiert si ceaiuri, am fumat narghilea, am mancat clatite si m-am plimbat pe toate stradutele impodobite si prin toate cafenelele calduroase, in aceasta ultima saptamana de scoala. Am profitat de ea mai mult decat din plin.

  Desigur, nu se putea sa nu imi incalzesc sufletul cu doua concerte minunate de colinde. Unul intr-un cadru formal, cu intrare pe baza de invitatie (in astfel de momente nu condamn pilele) si celalalt foarte "de suflet", intr-o biserica unitariana, unde s-au adunat corurile aproape tuturor confesiunilor din Cluj. Unul dintre ele m-a incantat peste poate, atat ca prezenta si compozitie, cat si ca prestanta. Baietii de la Seminarul Orotox din Cluj mi-ai fost atat de dragi, cu inocenta lor de pui de oameni, care vor sa para maturi si nereusind, sunt cu atat mai dragalasi... Imbracati in paltoane negre si cu fularele alb cu negru la gat, aratau ca un banc de pinguini, inghesuiti unul in celalalt si protectori unul fata de altul. Atata nevinovatie si iubire sclipea in ochii acestor copii, incat m-au facut sa imi fie extraordinat de dor de perioada adolescentei, cu nepasarea si simplitatea ei.

  

  Am vazut saptamana asta o minune a lumii: un bebelus de vreo 10 luni admirand prima zapada din viata lui. Nedumerire, bucurie, entuziasm si curiozitate, toate amestecate pe chipul acela micut cat podul palmei...Ii poposeau fulgii pe nasuc si tresarea cu surpriza la fiecare atingere a ninsorii, stand cu gurita intre-deschisa in asteptarea atingerii pufoase si reci.

  A nins dureros de frumos saptamana asta la Cluj...si durerea cea mai mare o resimt an de an, cand in acest peisaj de poveste vad cate  un copil sarman, imbracat subtire de ti-e tremur in suflet doar privindu-l, care sta si priveste toate astea cu groaza inca unei ierni petrecute in inghet si saracie...

Locul si oamenii

  Faptul ca am avut asa de putine cursuri si stagii a fost un plus la timpul alocat plimbarii. Am vazut orasul "din scoarta-n scoarta" si mi-am satisfacut pofta de a umbla cu capul in nori, uitandu-ma dupa ferestre, cariatide, balcoane si creneluri. Am trait cu impresia unui alt timp si spatiu. Nu mi-a parut rau deloc pentru ploaie. Era parte integranta a peisajului. Cu siguranta ca daca as fi vazut orasul vara, pe o caldura torida, nu mi-ar fi ajuns la suflet asa de profund.

  In spatele fiecarui gard si a fiecarei ferestre mi se parea ca zace o poveste, demult ascunsa si tainuita, data uitarii si misterului. 

  Parcurile redecorate de toamna m-au facut de cateva ori sa imi pierd orientarea, pentru ca nu puteam sa urmaresc repere cum ar fi un turn de biserica sau un bloc mai inalt. Toate pulsau cu oxigen, parfum si romantism.

  Si centrul...ei bine, centrul...mi-a smuls trei lacrimi, intr-un moment in care am ramas fara colegele mele si am stat sa gandesc in profunzime ceea ce vazusem. La usa Catedralei, o placuta comemora moartea copiilor ucisi la Revolutie. Pe fatada unei cladiri, la capatul opus pietei, se vedeau inca urmele gloantelor de atunci, de demult, cand inca nu ma nascusem...

  La Timisoara s-a murit pentru libertate. Mintea si anti-materia au ingenuncheat atunci materia si brutul. Gandirea nu a mai suportat ingnoranta. 

  Astazi, oamenii iti vorbesc cu toata prietenia si amabilitatea. Si totusi, cand ii surprinzi mergand pe strada, in linistea gandurilor lor, vezi chipuri resemnate si lipsite de speranta. Luam sintuatia ca atare, mergem inainte...si ca sa ne inveselim cu superficialitate amarul, mai zicem cate-un banc.

  M-ai dezamagit, Timisoara...te credeam mai puternica...cea mai puternica...
                                                                                      ...cu toatea astea, ramai extrem de frumoasa!

Scoala

  Acum o saptamana, trenul ma lasa, dezorientata, in gara Timisoarei. Urma o saptamana cu mult mai frumoasa decat o anunta inceputul si cu mult mai multe superlative absolute decat m-as fi asteptat...

  Si totusi...scoala...vai, vai...

  Luni dimineata am vazut niste pusti relaxati, intrand in laboratorul de Microbiologie, in care noi eram ajunse printre primele. Cu aerul acela de liceeni de clasa a 11-a, cand n-au nici bac, nici teze, nicio treaba...No stress, vorba cantecului. Mi-am zis "...e lab de microbi...normal ca nu se streseaza...". 

  Trist a fost ca atmosfera s-a mentinut asa si marti, la stagiul de Proteze, unde am auzit ce as fi vrut sa nu aud in viata mea...o domnisoara, STUDENTA IN ANUL 2 LA MEDICINA DENTARA, cu un model de ghips in mana, a intrebat "Fata, da care-i caninul?". Nu vreau sa se inteleaga din asta ca ei sunt mai prosti decat noi si noi net superiori lor...dar cu toate astea...noi la Cluj invatam dupa cartea Prof. Bratu, de la Timisoara...de acolo invatam noi protezele...Cum sa nu profiti de asta? E ca si cum nu ai profita de Papilian, la Cluj...evident, multi n-o fac, dar mult, mult mai multi, o fac.

  Cursurile...pai joi, cam asa, intrasem deja in panica, pentru ca peste tot pe unde mergeam ni se spunea ca nu se tine cursul...si noi trebuia sa facem trei prezente...DE UNDE, NENE?. La cursul de TPD, repet, la cursul de TEHNOLOGIA PROTEZELOR DENTARE, eram 6 stundenti in amfiteatru...trei din Cluj.

  Si apoi, printre cei habarnisti si nepasatori, ii vezi pe cei interesati si  pasionati, care sufera si sunt trasi in jos de colegii lipsiti de orice tragere de inima, catre stoma. Ii vezi pe ceilalti, cei care vor sa invete, cum se zbat si cum profita cu toata fiinta lor de ceea ce li se ofera, printre altele, profesori tineri, foarte bine pregatiti si foarte rabdatori. CINSTE LOR!

  In alta dezordine de idei, nu pot decat sa le urez mult succes si putere de munca, colegilor de la Timisoara, celor care sunt acolo pentru STOMA, fratele meu, PENTRU STOMA...pentru ca e facultate, e facultativa si nu-i o cinste sa se spuna ca fiecare medic are o alee in cimitir...

PICURAM MOLARI !!!

  Evident ca am ajuns la tren cu un minut inainte sa plece. Pana am apucat sa urc in vagonul meu si sa imi gasesc compartimentul, deja ne miscam, incetisor, catre Timisoara. Incetisor cu acceleratul.

  Abia am reusit sa citesc cateva pagini dintr-o carte si sa rad putin cu fetele, ca pe la 22 eram deja ajunse. Poate din cauza faptului ca toata saptamana trecuta am visat ca vom ajunge aici si va fi zapada de un metru, natura asta simpatica mi-a aratat inca o data ca e mereu cum vrea ea si niciodata cum vreau eu...ploua...

  Ne miscam toate trei stangace, cu puhoiul de oameni, catre...nu stiu...dar intr-acolo mergeau toti si acolo trebuia, cu siguranta sa ajungem si noi. Am iesit in fata garii. Nu vreau sa fac comentarii gratuite, pentru ca poate sunt multi cei care apreciaza orasul asta...doar ca...in fata garii...ei bine...in fata garii arata jalnic in multe orase din Romania. Asta e in top. Si da-i si lupta, neicusorule, si cauta statia de taxi. Ni s-a spus dinainte sa avem mare grija in ce ne urcam, pentru ca s-ar putea sa ne fraiereasca si sa ne traga o gaura in buget.

  Si ca tot romanul de buna credinta, care nu vrea sa ia teapa, ne-am hotarat sa intrebam "la fata locului". Pe cine? Stiti sondajele alea in care ii intreaba pe oameni in ce institutii ale statului au ei incredere si majoritatea raspund "in Biserica", "in Politie"? Cum popa nu era prin preajma, am vazut doi "oameni ai legii", stand relaxati "la o poveste". Si ma indrept ambitioasa catre ei, sa ii intreb de unde putem lua un taxi sigur. Imi amintesc cum acu' trei ani, in Austria, ne-am invartit in Melk, un orasel relativ mic, in incercarea disperata de a ne gasi hotelul. Si cum strazile erau aproape goale si nu gaseam pe nimeni pe care sa intrebam, am mers cu ultimele sperante la niste politisti pe care i-am vazut pe strada. Si ne-au condus cu masina lor, pana in parcarea din spate a hotelului, pe care nu am fi gasit-o nici morti, copti. Ei bine, aseara, unul din eroii povestii noastre ne-a spus:"Stati ca avem noi pe cineva! Costel, mai Costel, hai incoace.Uite, du-le si tu pe fete la Complex. 15 lei e bine, fetelor? Hai, ca la ora asta nu gasiti mai ieftin si stati inca o jumatate de ora pana vine, la comanda...Ce, nu-i ok 15?". Zic: "Stiti, la Cluj imi porneste taxatorul cand intru in taxi, il opreste cand ajung la destinatie si platesc cat scrie...". "Pai aiciea nu esti la Cluj, domnisoara".

  NU!!!

  Am luat un numar de taxi de pe o masina care a trecut prin fata noastra si care avea pretul corect, am sunat, a venit, ne-a dus pana in Complex si ne-a luat...ghiciti cat...10 lei.

  Si acum, putin despre gazdele noastre primitoare. Doua tipe si un tip, dintre care doar o tipa insarcinata cu soarta noastra. Adica au venit ei trei, dar nu toti sunt responsabili. Doar domnisoara...colega de an cu noi...pe care am intrebat-o de doua ori "Voi pe unde ati ajuns cu stagiile la Proteze?" ..."Paiii...la TPD...(=tehnologia protezelor dentare..) nu-mi amintesc...." si a schimbat subiectul...si la a doua incercare, care a fost ajutatoare...adica "La proteze ce faceti, preparatii, inlay/onlay, amprente...?"... "Paiiii...nu stiu...nu-mi amintesc...aaaa....aaaa...(si aici se asociaza niste gesturi de cugetare intensa cu degetul la tampla)....aaaa....PICURAM MOLARI!".

           
                                                                                                            The End...
                                                                                                                                           ...for now...

Argument

  Dupa vreo doua saptamani de baluri, chefuri, cabane, dansuri in saci si decadenta, revin. Azi, 29.11.2010, de la Timisoara, din patul de camin in care mi-am zdrobit pasiv spatele, prin somn "la mijloc". Sunt cu Moni si Ioana si stam o saptamana la Medicina lor Dentara, pentru ca a noastra o stim deja pe dinafara. I'm on air! Tineti aproape!

Retrospectiva

  Saptamana asta a trecut ca o gura de aer. Insa o gura de-aia in care se mai amesteca si putin praf si fum de tigara. Nu am avut vreme se ma asez in liniste la laptop, sa descarc hardul de atata informatie cata am acumulat, asa ca am zis ca las pe draguta de sambata, toate povestile. Si, har Domnului, chiar am ce povesti...

  Asa ca sa dam download si sa recapitulam...

  Luni am trait un fel de scenariu de "Toamna la New York", pentru cei care au vazut filmul...pentru ceilalti, sigur isi amintesc de "A walk to remember". Printre altele, catre finalul zilei, m-am plimbat pe jos din Piata Muzeului pana acasa, in Manainstur, prin Parcul Central si pe drumul liniilor de tramvai. Si a fost fabulos...

  Miercuri am iesit cu colega mea, Raluca, cu care ne-am descoperit reciproc relativ recent, la un pahar de vin fiert si o luuuunga poveste despre viata. Am stat intr-o cafenea in care se canta chill out si pentru aproape doua ore, am uitat de lumea din jurul nostru si am alunecat in visare. Dragoste, cariera, moda, medicina, muzica, baieti...de toate s-au povestit in seara aceea...Pe la 11 m-am gandit sa o fac sa fie chiar de neuitat si mi-am sunat bunul prieten de la conservator, pe Alex. Evident ca mi-a spus ca va fi pana pe la 1 la cons, studiind, asa ca i-am facut o vizita.

  Mama mi-a zis intr-o zi ca am folosit deja de vreo doua, trei ori cuvantul "amfetamina" in scrierile mele si ca nu prea ii vede rostul. Totusi, "concertul" improvizat, for two, care a urmat vinului fiert si destainuirilor a fost un fel de cocktail cu amfetamine...

  Joi a fost seara serilor...Am iesit sa o sarbatorim pe colega noastra, Anca, o bomboana de fata, care aduce asa de mult cu Chip and Dale, incat iti vine sa ii ciupesti obrajorii la fiecare 10 minute. E atat de dragalasa si degaja atat de multa bucurie in jur, de parca ar avea un curcubeu deasupra capului, de fiecare data cand e prin preajma. Ne-am imprietenit catre sfarsitula anului 1, cand am iesit impreuna aproape in fiecare seara din saptamana de practica in clinica. Apoi mi-am petrecut vacanta la mare in compania ei si de atunci am devenit foarte bune prietene. Si mi-e atat de draga...

  Intr-o alta ordine de idei, cu riscul de a supara pe cineva si de a parea o snoaba, Seven e un club de nota four. E singurul loc din Clujul asta, unde un coleg a incasat o bataie de la un bodyguard. Cand am intrat, un tip stil hard rock gay i-a urlat unei prietene din gasca noastra "Fata, daca eu iti zic sa iti lasi haina la masa, la masa ti-o lasi!". Alt coleg a fost tinut la intrare vreo zece minute, pe motiv ca e prea beat si nu are ce cauta inauntru, iar mi-e mi-a strigat "MC-ul", la karaoke: "fara si prostii, DA?!"...Jalnic, dragilor...

  Cu toate astea, inca o data, I ROCKED THE MICROPHONE!

  Am si flirtat saptamana asta. Cu cel mai adorabil baiat pe care l-am vazut vreodata. Era blond, cu ochisorii verzi, cu obrajii imbujorati de vantul de noiembrie, cu o caciula alba, pufoasa, asezata smechereste pe-o ureche. Si-a fluturat adorabil genele catre mine si mi-a aruncat cel mai dulce si mai cuceritor zambet, incat mi s-a taiat respiratia si mi s-au inmuiat picioarele. Si am pastrat contactul vizual cam 15 secunde, dupa care l-am pierdut din ochi, in aglomeratie. O sa imi amintesc de el, cu drag, multa vreme de acum incolo. Avea vreo trei anisori si statea in fata unei florarii, intr-un carucior si mi-a raspuns atat de sincer la zambet...

  Cireasa de pe tort au fost, evident, cele doua accidente suferite. Mi-am taiat cate o bucatica din degetul mic de la mana dreapta si cel mare de la piciorul stang, in doua decoruri diferite, cu implicatii dureroase aproximativ egale. Pentru ca eu nu sunt ca toti oamenii...daca oamenii normali se taie longitudinal, ei bine, eu ma tai aproape mereu, transversal. Acum stau cu piciorul pansat, in pat si astept sa imi treaca...pana luni sper sa ma pot incalta si sa o iau, incetisor, catre scoala. Deocamdata ma multumesc cu statul...si cu durerea surda din cei doi poli ai corpului meu...groaznic...Am invatat macar sa am mai multa grija de mine si de sanatatea mea si poate, asa cum cineva drag m-a sfatuit saptamana asta, sa invat sa nu mai traiesc pe Fast Forward...Festina lente...

Come away with me and I will write you a song

  De mica, mi-a prins radacini in minte o psihologie, care si pana in ziua de azi o consider de capatai pentru orice persoana care vrea sa duca o existenta fericita. Mentalitatea de "sanatos sa fie!" am prins-o din zbor cand matusa mea era insarcinata cu verisoara mea cea mica si atunci cand era intrebata ce si-ar dori sa aiba, fata sau baiat, raspundea: "Orice! Sanatos sa fie!".

  De atunci si pana astazi, am auzit aceasta expresie, propozitie, urare, ziceti-i cum vreti, de nenumarate ori. Si este, poate, unul dintre motivele pentru care am ales profesia de medic. Ce isi doresc toti studentii la medicina? "Sanatosi sa fie!". Ei, cei dragi ai lor, parintii, prietenii, bunicii, fratii..."sanatosi sa fie!". Si daca nu sunt, sa-i facem noi!

  Sanatatea, asa cum o percep eu, e o stare de echilibru intre materie si spirit. Atunci cand aceste doua ingrediente din care se alcatuieste viata ajung in balanta perfecta, te poti considera un om satatos.

  Sa-ti prezervi sanatatea e o dovada de stima de sine, apreciere pentru aproapele tau, grija pentru parinti si recunostinta fata de Dumnezeu.

  Cu toate acestea, exista o dimensiune sa sanatatii mele pe care as fi dispusa sa o pierd, dupa cum veti vedea in cele ce urmeaza.

  Sa dansez, sa desenez (chiar daca nu intotdeauna mi-a iesit asa cum ar fi trebuit, pentru ochiul critic), sa scriu si mai ales sa CANT, au fost pentru mine cele patru directii in care mi-am imprastiat sufletul, asa incat sa supravietiuasca fericit lumii asteia. De cate ori prind cate-o chitara sau un pian prin preajma, nu pot sa ma abtin sa nu cant acele cateva note invatate pana prin clasa a 11-a, de la diversi ilustrii necunoscuri, pe care am sa ii port in suflet cu drag si apreciere, toata viata. Dar sa cant cu vocea, e cea mai mare binecuvantare pe care Dumnezeu mi-a dat-o. De cate ori prind un microfon prin preajma, si o armonie pe fundal, nu ma pot opri sa nu "ma dau in spectacol" si foarte putin pentru placerea mea, dar mai ales pentru a celor care ma asculta. Nu stiu daca de fiecare data imi ies notele din glascior asa cum as fi vrut, sau cum ar trebui, insa mereu am o satisfactie extraordinara dupa ce cant. De-asta mi se intampla si acasa, de foarte multe ori, sa cant singura, in fata calculatorului, gatind sau calcand o camasa, nu conteaza in ce imprejurari. Pune-ma sa ascult o melodie pe care o cunosc si am sa ti-o fredonez, indiferent de cine ma aude.

  Paradoxal la cele spuse mai sus, as fi dispusa a-mi pierde vocea pentru un singur lucru. Cand aveam vreo 10 ani, Bon Jovi canta pentru prima data "It's my life". Imi amintesc ca era vacanta de vara si eram la bunica mea, cu o verisoara care demult e plecata in Italia. Si concurand noi doua, care stie mai bine engleza am ajuns sa invat in clasa a patra melodia asta, cap-coada.

  De atunci si pana acum au trecut 10 ani. Cu toate astea, de fiecare data cand sunt cu colegii mei, prietenii mei dragi, la un chef si aud melodia asta, cant cu atata drag si pasiune, de parca as auzi-o pentru a doua, a treia oara. Sunt sigura ca am auzit-o de sute de ori, de la prima auditie.

  Nu mi-ar parea rau nicio clipa daca pentru aceasta melodie mi-as pierde una din functiile principale ale aparatului dento-maxilar: vorbirea. Ar merita, sincer. Sanatatea, care a devenit punctul de echilibru al existentei mele, de cand sunt studenta la medicina si care imi va fi scopul vietii, sanatatea vocii, ar merita pierduta pentru melodia asta...

        "Cuz it's my life! It's now, or never! And I ain't gonna live forever...I just wanna live while I'm alive...My heart is like an open highway! Like Frankie said: "I did it MY WAY!" I just wanna live while I'm alive! IT'S MY LIFE!"