Impotriva curentului

  Mi-e dor de Paris...mi-e dor de Paris, cu fiecare piatra nisipoasa de pavaj ieftin pe care o calc in curtea clinicii de pe Motilor. Mi-e dor de Paris, cu fiecare sandwich moale si insipid pe care il mananc in pauzele dintre cursuri. Mi-e dor de Paris, cu fiecare inserare, cand nu mai iau metroul spre La Defense, ci microbusul spre Gherla. Mi-e dor de Paris, cu fiecare plimbare pe care o fac in parcul central si nu in Jardin du Luxembourg. Mi-e dor de Paris, cu fiecare drum ce ma duce in Hasdeu si nu in Cite Universitaire...

  Mi-a fost de fapt dor de Paris, inca dinainte de a pleca de acolo. Si dorul asta mare a crescut si s-a agravat cu fiecare zi trecuta in canicula si praful ardelenesc, cu fiecare noapte pentrecuta pe terasele ieftinicioase din oraselul meu provincial. Mi-a fost dor de Paris mereu si dorul asta creste pe zi ce trece tot mai mult, tot mai acut, tot mai cronicizant...

  Chirurgia nu e Anatomia lui Grey (Grey, blonduta, Meredith din film, nu Gray ala, care a scris cartoaia despre care telenovelistii nu stiu...), morfopatologia pentru stomatologi e mult mai aerisita decat a generalistilor (asta ni s-a amintit deja la ambele cursuri la care am asistat) si studentii de la medicina dentara sunt niste indolenti si niste limitati, care casca cu pofta la cursurile de semiologie generala si carora li s-au impartit 32 de dinti pe 6 ani, in care invata la fiecare grupulet cate o patologie total neimportanta si lipsita de orice substanta si fundament medical, pentru ca ei, studentii la stomatologie, sunt oricum niste viitori mineri, cel mult zidari, nimic mai special decat niste muncitor calificati sa dea gauri in dinti, pe care apoi sa le umple (conform unui respectabil si absolut total inteligent domn doctor, al carui nume nu am sa il mentionez, nu din alte motive decat pentru ca nu-l cunosc si nici nu am inca pofta).

  Si dupa cum bine se poate vedea, simti si percepe, I wanna kick some ass with my super-truper-smarty-smart   -dentistry-student brain, pentru ca asta merita toti cei care subscriu spuselor domnului doctor. Si pentru ca Parisul nu-l pot aduce la Cluj, dar cel putin una dintre nemultumiri am sa mi-o pot domoli, cu elanul meu medical de neoprit.

  "Don't fight it: let it be"= porcarie majora! Let's prove them wrong!

Jeux d'enfants

   La Paris, e vreme londoneza, dar ploaia nu e bloody rain. La Paris, ploaia aduce cu ea des arcs-en ciel si dupa-amieze de stat in pat, in visare, in niste brate, cu geamul deschis, ascultand-o. 

  La Paris, "a bad hair day" se tranfsorma intr-o zi in care parul s-a hotarat sa fie boem. La Paris, o bluza sifonata e semn de romantism si nepasare, de nonsalanta si eleganta.

  La Paris, fusta nu e sexy, e chic. Parfumul nu e puternic, e provocator si rujul rosu aprins nu e vulgar, e pasional.

  La Paris, bucuria intalnirii cuiva drag e tahicardica, hiperventilanta, exaltanta. La Paris, timpul sta in loc pentru un sarut, mainile nu se tin, fac dragoste, ochii nu se privesc, se savureaza. La Paris, orhideele nu se ofilesc, mancarea nu e buna, e delicioasa si painea nu e paine, e bagheta...un fel de arma fermecata care iti vrajeste de-a dreptul stomacul.

  La Paris, frunzele nu cad, danseaza, femeile nu vorbesc, flirteaza, barbatii nu privesc, doresc.

  La Paris, micul dejun tine pana dupa pranz, apa nu e insipida si inodora, are gust si aroma, oboseala e melancolie, bucuria e euforie, si cartile nu sunt obiecte, sunt mici fiinte vii, care te cheama soptit inspre ele. 

  La Paris, florile respira, copacii nu se misca, danseaza, vantul nu sufla, freamata, frunzele nu cad, se duc putin sa doarma. Indragostitii nu se iubesc, se adora, realitatea e visare, cina e preludiu si vinul nu e bautura, e licoare. Muzica e simfonie, dansul e ritual de dragoste, plimbarea e iubire purtata.

  La Paris, nu mananci, te rasfeti.

  La Paris, nu simti durere, somnul e reverie, foamea e pofta si setea e intotdeauna de vin.

  La Paris, oamenii nu fac sex, se daruiesc, Turnul Eiffel nu e monument, e simbol si arta are suflet. 

  Am fost la Paris in luna iulie si de atunci, tot ce am in minte e "p"-ul de temelie, "a"-ul erotic, "r"-ul ce saruta limba cu palatul, "i"-ul copilaresc si proaspat, "s"-ul ca un final deschis...Paris...

 

Respirari

  N-a fost lene, n-a fost delasare nici comoditate. N-a fost uitare, nici plictiseala.  A fost oboseala cronica. A fost durere permanenta de creier. A fost scurtcircuitare de minte. Materiale, proteze, farma, ergo, info...n-au fost doar nume de materii, abrevieri. N-a fost jargon studentesc. Au fost suplicii indurate timp de o luna, martirii stomatologice si cazne medicale. Aceste pitice negre mi-ai inghitit toata energia pozitiva, care in mod absolut normal si natural s-ar fi materializat in scris, fara a cauta, asa cum spuneam cu cateva luni in urma, "aflare in treaba".

  Cu toate astea...a fost un an bun. Intr-un episod al unuia dintre serialele mele preferate, un tip isi incuraja cea mai buna prietena, spunandu-i ca daca sfarsitul unui an nu ii aduce lacrimi in ochi sau hohote de ras, inseama ca si-a irosit anul degeaba. Mi-e mi le-a adus pe amandoua. Sunt o norocoasa, care si-a facut singura norocul anul asta. Am cautat trifoi cu patru foi in fiecare iesire la "iarba verde", m-am intalnit de doua ori cu hornarul si am calcat...in multe...Si totul mi-a fost spre bine si spre rau, care s-a dovedit a fi bine. Pentru ca toate vin amestecate si tot ce poti sa faci e sa storci lamaine si sa faci naibii limonada aia, sa pui multa miere si sa bei paharul pana la fund.

  

  Vara asta...atat de calda si de amagitoare, cand cu temperaturi ilegale, cand cu ploi nejustificate. Vara asta m-am gandit mult, la toti si toate. M-am gandit la Materiale si la cum mi-am amintit fizica, pasionala fizica din liceu, pentru ca sa pot invata aliaje si ceramici. M-am gandit la proteze si la arhitectura mea in miniatura, cu mai multe detalii decat tribuna arenei nationale. La farmacologie si la cum mi-as schimba numele in Atropa belladonna, sa  opresc spasmele si lacrimile.  

  Asta e doar inceputul. Cascada Niagare de cuvinte abia isi varsa primii stropi. E usor toamna, asa ca in curand se va revarsa si restul torentului. A mai trecut un an, cu atat de multe culori si arome, ca un bazar de mirodenii...

  Am mancat, m-am rugat, am iubit...

Viaţă

  A fost o saptamana in care mi-am pretuit viata. Am multumit pentru sanatate si i-am fost recunoscatoare lui Dumnezeu ca sunt asa cum sunt, dar sunt vie si teafara.

  Mi-a fost pofta marti sa merg la gradina botanica. Asa cum ti-e pofta si dor sa vezi un vechi prieten. Asa cum ti-e dor sa mergi intr-o biserica si sa stai, fara sa te rogi, fara sa ceri nimic, fara sa multumesti pentru nimic, doar sa stai si sa simti mirosul de tamaine si sa te minunezi de minunatia dumnezeirii. Asa mi-a fost dor sa merg la gradina botanica si sa ma minunez de minunatia primaverii si de nespusa frumusete a naturii asteia ce nu mai conteneste cu invierea. Sa admir lalelele in toata frumusetea si gratia lor, cum admiri pe strada o doamna imbracata elegant si care pluteste umbland. Asa mi-a fost mie dor de gradina botanica.

  Inevitabilul se produce de fiecare data, insa, cand merg in locul asta ce imi e atat de drag si de apropiat, ca un prieten vechi...mereu trec pe langa Spitalul de Oncologie si mereu vad cum viata se stinge dincolo de gardurile gradini. Cum in interiorul ei infloresc aromele si culorile si la doi pasi departare, suflete chinuite se ridica usor, pe rand, in slava albastra, ca fumul de lumanare.

  Am vazut un baietel de vreo patru ani, cu bunica de mana, indreptandu-se catre gradina, catre biserica...nu stiu. I-am vazut in coltul strazii. Ingerasul purta pe cap o basmaluta care sa ii ascunda boala si slutirea ce i-o lasase, iar pe chip avea culoarea lumanarelelor si a mierii de salcam. Galben si imbrobodit, dar cu o lumina atat de nevinovata si de puternica in ochi, incat ii facea rusine bolii nenorocite care se abatuse asupra lui. Si bunica, tinandu-l de manuta, careia arata negresit ca nu e gata sa ii dea drumul prea curand si ca vor lupta impreuna, pana la capatul puterilor.

  Multe dintre lalele erau deja vestejite. Dar bulbii lor raman. La anul vor inflori din nou. Aceleasi. Acelasi trup, metamorfozat. Sper din toata inima ca trupsorul acela mic, plapand si blond va inflori din nou, in razele astea calde de mai si ca data viitoare cand va fi vazut de o fata ca mine, va fi in curtea gradinitei, sub ochii educatoarei, jucandu-se sanatos cu ceilalti colegi ai sai.

  Miercuri dimineata am avut ceva treaba de la primele ore, la bilblioteca. M-am trezit cu noapte-a-n cap, m-am pregatit temeinic de plecare si am pasit in noua zi scaldata de lumina, cu sufletul intre vis si realitate si cu trupul intre dorinta de a ma intoarce inapoi in pat, cu plapuma pe cap si de a-mi continua drumul. Am trecut prin curtea spitalului de urgenta. Am vazut un pat pe roti purtat de patru oameni, cu ceva alb pe el. Mi se parea straniu ca la nici 8 dimineata, pacientul este stramutat asa, printr-un oarecare frig, dintr-o clinica in alta. Si apoi i-am vazut capul. Sau mai bine zis, nu i l-am vazut. Intins pe masa tare si rece, mortul, si mai rece, zacea sub un cearceaf alb, inchipuind forma unui trup...de om. Femeie sau barbat...batran, tanar sau adolescent...

  Am iesit din curtea spitalului si imi venea sa plang. Si am multumit lui Dumnezeu si soartei pentru ochi, pentru ca paseam pe picioarele mele, fara ca cineva sa ma tina de mana si sa planga in suflet pentru boala mea...pentru ca am un trup in care inca mai pulseaza o inima, din culcusul plamanilor, pe care inca ii mai umplu cu oxigen si in care sangele inca e fierbinte si purificat...pentru parul ce imi acopera crestetul si pe care il simt umed pe spate cand fac dus si ale carui suvite si carlionti imi gadila urechile si nasul sa ma fac sa stranut, scuturandu-mi un torace inca tanar si integru...pentru ca am sani care sa imi umple camasile si care sa ma faca sa ma simt femeie si care sa imi aminteasca de zilele cand voi fi mama...pentru ca in trupul meu e sanatate, e intregime si e viata...si mai e loc pentru un suflet care sa se roage si sa iubeasca si sa se bucure ca inca e jumatate din ceva...

Regele Mihai, onorat la Londra « Romania. Altfel

Regele Mihai, onorat la Londra « Romania. Altfel

To sum up:

  Lipsa asta de decartare a gandurilor in cuvinte, m-a lasat cu cateva evenimente traite si neuitate, puse la pastrare intr-un cotlon de suflet, intr-un sertar de creier, la indemana. E momentul sa le scot, sa le scutur te praf si sa le pun la intins, spre impartasire.

  S-au intamplat lucruri in Japonia. Lucruri despre care s-a vorbit in termeni economici, financiari, diplomatici, stiintifici. Lucruri despre care s-a vorbit fara suflet si fara compasiune si atunci cand aceasta s-a incercat, s-a facut totul intr-un mod lacrimogen si superficial, de dragul ineditului si al ratingului. S-a lasat la o parte dimensiunea umana si s-a uitat cu nerusinare, poate chiar nevoit, din prostie si ignoranta. Cu toate acestea, au existat oameni, sfinti printre oameni, care pe langa cei care au stat cu mainile in san, in fata televizoarelor, in canapelele lor confortabile, pe langa acestia zic, au facut ce le-a stat in putinta pentru a schimba in bine soarta acelor nefericiti. Asemeni ciobanului, care aflandu-se in fata icoanei Maicii Domnului si nestiind cum sa se roge, a jucat barbuncul, in semn de omagiu. Au fost copii care au cantat, fotografi care au expus durerea japonezilor, nu pentru fatada, ci pentru transpunere, si a fost Alex, bunul meu prieten pianist, care a sustinut un recital care nu are nevoie de atribute, pentru ca nu s-au inventat inca adjective care sa il descrie. Si au fost cei care si-au adus jertfa pentru cei napastuiti, asemeni celor doi bani ai vaduvei...

  S-au topit zapezile. Si inaintea ghioceilor si a viorelelor, au rasarit pe marginile de sant pungile si peturile. Minunate mozaicuri, marturii are mitocaniei nationale romanesti, in culori, forme si dimensiuni diferite, de la banalele sticle de apa minerala si pungi transparente neinteresante, pana la spectaculoasele peturi de cola si de nactar, viu colorate si contrastand puternic cu lutul reavan de pe marginea drumurilor. Minunat, romani! Poate le veti observa cand va vor inghiti...

  Au inceput sa iasa pruncii la plimbare, in carucioare colorate, in biciclete cu panglicute si jucarioare adorabile, sau pe jos, incaltati in papucei cu flori si fel si fel de desene, cu pasii lor mici de-o palma si cu manutele intinse drept, deasupra capului, pentru ca altfel nu iar ajunge pe bunicii si parintii care, radiind de placere si mandrie, isi scot odraslele la aerul curat de aprilie. Sunt atat de dragalasi, de induiosatori si de ademenitori, incat as putea sa plag de dragul lor sau sa rad in hohote, de fiecare data cand vad cate unul.

  S-au intamplat multe...divorturi mizerabile la tv, urmarite de oameni tristi si posaci, fara ratiunie si simt al penibilului si discutate aprins de bucataresele de la cantina, vanzatoare de la alimentara si floraresele din piata, alaturi de alte subiecte de cultura si civilizatie, cum sunt ultimele noutati din telenovela preferata.

  Sa tragem aer curat in piept, sa ne rugam pentru japonezi, sa ne aruncam gunoaiele la pubela, sa zambim copiilor, sa inchidem televizoarele si sa ne ducem crucea mai departe...

Aprilie

  Absentele mele indelungate din lumea cuvintelor se datoreaza dorintei de a nu ma situa intr-o stare de "aflare in treaba". Cand nu ai ce sa scrii, si totusi o faci, se simte atat de tare timbrul fortat, cuvintele necuvinte si lipsa sentimentelor, incat dupa primele randuri abandonezi lectura...fie ea a unui articol, a unei povestiri, a unui blog...

  Dar, de cateva zile bune, a venit luna aprilie. E atat de mulata pe sufletul meu luna asta a ploilor si a vietii, incat o traiesc picatura cu picatura, pana la final, la cea mai mare intensitate. Ma bucur de fiecare zi care mi se deschide in fata, fie ea plina de ploaia, vant si nori, pentru ca aprilie inseamna pentru mine, mai mult ca orice, viata. M-am nascut in aprilie si luna asta mi-a dat din viata ei an de an, putand astazi sa constat ca, pentru mine, anul incepe in aprilie si se sfarseste in martie.

  Au inflorit ploile de aur, ciresii, visinii si majoritatea rosaceaelor si ma imbata si ma drogheaza mirosul lor narcotic, de fiecare data cand trec pe sub crengile lor si inghit cantitati impresionante de aer inmiresmat. Vor aparea in curand lalelele si vor exploda in arome zambilele.

 E aprilie si e luna vietii. In sfarsit incepe anul. In urma cu  21 de ani fara cateva zile, imi incepea primul an de drum catre moarte. E revelionul naturii si al sufletului meu. La multi ani!

Pulpectomie...(sau scosul nervilor...prin scris)

And then, one not-so-very special day, I sat down at my typewriter and wrote our story...

  Desigur toamna...toamna despre care am scris atata cu cateva luni in urma, a fost plina de tristeturi...Dar nu exista anotimp in care melancolia sa atinga cote mai inalte, decat primavara. In fiecare primavara ascult de nenumarate ori Mondschein Sonata, in fiecare primavara ador ploaia proaspata si gri, in fiecare primavara imi spun mie insemi povesti, in fiecare primavara visez la zane si pasteluri...

  A fost sesiunea. Si apoi a fost vacanta. In tot acest timp m-a prins asa de mult vartejul saptamanilor, incat nu mi-am dat seama de nimeni si de nimic. Am ramas asa, zile intregi, fara cuvinte. M-am asezat de foarte multe ori in fata calculatorului si nu am putut sa scriu...pur si simplu, nu am putut. Nici snururile rosii cu alb, nici vazele cu flori nu mi-au dezlegat degetele si mintea. Poate pentru ca primaverile mele au fost toate atat de incarcate, incat am dezvoltat un automatism de a ma simti coplesita in avans de firul ierbii si de muguri.

  And then, one not-so-very special day, I shall sit down at my computer and write my...our...story. Till then...

  Pe 15 Martie, a fost ziua colegei mele, Maria. De fiecare data, la ziua de nastere a cuiva drag, ma entuziasmez atat de tare, cu gandul la propria mea aniversare. Am sarbatorit-o pe Maria cu drag, cu emotie, cu primavara, cu flori si ciocolata...si cu Ziua Ungariei. Am mers la scoala in jur de ora 11.30. Am coborat din troleu pe Memo si am vazut ca o multime de masini erau oprite in intersesctia din Piata Unirii si o gramada de oameni priveau la ceva...Fara sa ma pot controla, am grabit pasul, mi-a crescut pulsul si m-am gandit automat ca sunt o nemernica pentru ca nu citesc cel putin o data la doua luni manualul de Prim Ajutor, ca sa imi reamintesc protocolul de urgenta, asa, pentru bunul meu simt medical. Desigur, teoretic as sti ce am de facut in cazul unui accident, catastrofe, calamitati...dar practic? Poate ca lectura lunara a manualului mi-ar pregati psihicul mai tare, in controlul fizicului. Evident...nu a fost nevoie de nicio resuscitare, pentru ca in intersectie mi s-au deschis in fata ochilor in jur de 10 steaguri rosu-alb-verzi...

  Ca sa nu mai lungesc povestea si sa reduc pana la absurd problema...restul zilei mi-am petrecut-o cu colega mea Dora, de etnie maghiara, care mi-e foarte la suflet si aproape de inima. Doar ca...pentru cateva minute am simtit o dorinta impulsiva de a-i uri pe toti acei nesuferiti de unguri care isi sarbatoresc cu atata fast, nationalism si antiromanism ziua natiunii lor, de parca Clujul ar fi Budapesta. Ma bucur pentru sanatatea mea mentala, ca am abandonat rapid acel gand bolnavicios si total gresit si ca am realizat ca ura mea ar trebui indreptata catre lipsa noastra de patriotism. Nu vezi in 1 Decembrie batrani sarbatorindu-si Ziua Nationala si rugandu-se pentru poporul lor, nu vezi elevi si studenti purtandu-si in piept steagul si in suflet identitatea nationala...acei nesuferiti de oameni, sunt romanii care nu se sarbatoresc si nu stiu sa se bucure si sa se mandreasca cu rosu-galben-albastru, decat daca e ceva meci de fotbal al nationalei...

  Zilele care au trecut si in care mi-am incatusat atat de strans gandurile au fost zile care mi-au adus martisoare, flori, un ananas, un apus de soare pe Cetatuie, o plimbare in parc, o seara delicioasa cu pizza, memorabile momente de relaxare in pijamale, pana la pranz, o stropeala de troleu, din fund pana-n calcai, viziuni retrospective cu aceasta perioada de anul trecut, de acu' doi ani, de acu' trei ani...

  Primavara asta se anunta...neasteptata...

  Versurile ar trebuie sa fie " Hai, revino, e Primavara iar, cu ploi si soare..."

  

  One day, I shall write it...

  

Limita nelimitata a iubirii

  Anul trecut, cand era luna aprilie mai voluptoasa, am fost cu ai mei la botezul unei verisoare, la Campina. Pentru ca excursia pana acolo trecea pe o cale atat de plina de ispite culturale, am profitat din plin de rabdarea alor mei, si am vazut cam tot ce se putea vedea in materie de muzee si biserici, in Sighisoara, Sinaia si Campina. 

  Atunci am descoperit Castelul Iulia Hasdeu si m-am indragostit de povestea acestei minunate fete...

  Astazi am cautat pe internet niste carti de-ale Iuliei Hasdeu si am dat peste un articol dintr-o revista pentru doamne, care m-a contrariat si intrigat extrem de tare. Scria acolo ceva de genul "B.P.Hasdeu, un tata care si-a iubit fiica prea mult...".

  Cand vine vorba de iubire, stim cu totii prea bine, ca nu are limite. Nu are limite nici cea dintre doi iubiti, pe care nu ii leaga nicio molecula de ADN, daramite cand vine vorba de iubirea unui tata pentru fiica lui, a unui fiu pentru mama, a unui nepot pentru bunici. Mi s-a parut revoltator...

  Nu ai cum sa limitezi un sentiment atat de puternic, care te face sa te uimesti pe tine insuti, de capacitatea ta de a-l dezvolta si inmulti pe zi ce trece. E atat de special si de inaltator sa iubesti pe cineva, incat devine cel mai simplu lucru pe care stii sa il faci, la fel ca respiratul. B.P.Hasdeu nu a fost un om care a respirat prea mult, cum nu a fost nici un tata care si-a iubit "prea mult" fiica. A fost un tata care a facut ce era firesc sa faca orice alt tata...a dezvoltat un reflex neconditionat care s-a nascut in abisul mintii sale, atunci cand si-a vazut copilul pentru prima data si cand, la fel ca orice alt parinte, a ramas legat de pruncul sau pana dincolo de moarte.

  Asa ca avem oare voie sa stabilim o limita dragostei si tot ce o depaseste sa devina prea mult? O dovada de incapacitate de a iubi, mai mare decat aceasta, imi pare ca nu exista...

Bartolomeu al Clujului

  Maine am examen la Fiziopatologie. Inexplicabil, intrucat mi-a placut intr-o masura destul de mare, nu am reusit sa invat suficient pentru examen, desi am avut la dispozitie o saptamana intreaga. Si totusi explicabil...

  Azi am privit cum Bartolomeu al Clujului a fost inmormantat. Luni seara, cand am aflat vestea, la fel ca atunci cand vrei sa iti spuna cineva ca de fapt te minte, sau glumeste, asteptam sa aud ca nu e asa cum aud ca e. Nu imi venea sa cred si simteam cum glandele lacrimale imi sunt bombardate de mii de impulsuri nervoase. Nu putea sa fie adevarat. Nu avea cum sa fie adevarat. Bartolomeu era "al Clujului" si nu se putea ii fie luat. Cu toate acestea, era adevarat. Si paginile cu "Insuficienta cardiaca", din cursurile de Fiziopatologie, le uram mai mult ca orice...

  Mi-am petrecut ziua de marti in amortire si negare. Am stat la etajul patru al bibliotecii si am privit Clujul. Si atunci am realizat cat de pustiu si de orfan ramasese. M-am uitat la cladirea Chirurgiei I si nu puteam sa realizez cum, cel care intr-un an, de Revelion, intra ca o furtuna de credinta si vigoare in Biserica Manastirii Nicula, astazi statea cuminte, parca dormind, intr-un sicriu modest si marunt, semanand cu un trup de copil, imbatranit inainte de vreme. In timpul adolescentei mele am vazut inmormantarea unui Papa, apoi a unui Patriarh...azi, a unui Mitropolit...Intr-o zi de martie, cu soare si cu vant staruitor, am privit cu bucurie un Cluj intreg, adunat in fata Catedralei, pentru a-si primi Mitropolitul. Imi amintesc si ce purtasem in acea zi. Azi, acelasi Cluj, imbracat in doliu, venea sa il planga pe cel care, asa cum singur a spus-o, a plecat incet printre trestii, sa adoarma, asemeni unei lebede, care canta pentru prima...si ultima data...

  

  Va deplang, pe voi cei care il condamnati si acum, dupa trecerea in nefiinta a trupului sau, aveti curajul sa spuneti ce nu-i de spus. Va deplang, amarati anonimi de pe site-uri fantomatice, care nu ati avut privilegiul sa il cunoasteti si sa il intelegeti. Viata voastra e infinit mai saraca decat a noastra, a celor care l-am iubit si ne-am lasat pastoriti de el. Viata voastra nu va cunoaste niciodata fericirea lui Hristos, impartasita si descoperita noua de catre Parintele Anania. Parintii multora dintre voi nu erau nascuti, in vremurile in care tara asta era fragmente si in care Monahul Anania indura iadul inchisorilor. Nu stiti nimic si nu o sa stiti niciodata, pentru ca mintile voastre sunt mult prea intunecate ca sa inteleaga si pentru ca negura in care traiti va condamna la ignoranta. Il condamnati pe cel pe care l-au pretuit si iubit Arghezi, Blaga, Voiculescu si Papilian...

  Marti seara, cand citeam si auzeam comentariile nulitatilor si celor care fac umbra pamantului degeaba, in legatura cu Mitropolitul Bartolomeu, simteam un puternic gand de ura. Azi realizez ca probabil ar fi spus, ca Mantuitorul, "Iarta-i, ca nu stiu..."

  

  In vara anului 2007, mi s-a intamplat unul dintre cele mai fericite momente din viata mea. Intr-o duminica dupa-masa, in care se juca finala de la Wimbledon, urma sa il intalnesc si sa il cunosc personal pe Parintele Bartolomeu. Imi framantam mainile ca un copil care a facut o boacana, inima imi batea undeva aproape de faringe, incat simteam ca sunt incapabila sa inghit si obrajii imi luasera foc. Nu stiam cum ar trebui sa ii iau mana sa i-o sarut, cat de tare sa imi aplec capul ca sa ma binecuvanteze, cat de mult sa il privesc si ce sa spun. Si luptei acesteia mocnite care se dadea asa puternic in intreaga mea fiinta, i-a pus capat cu cateva fraze atat de simple si de blande "Da de ce esti asa emotionata? Sunt si eu un om normal, simplu, fara pretentii. Te rog sa te linistesti.". Si m-a imbratisat. Cel a carui mana nu stiam cum sa o sarut si in fata caruia nu stiam cat de tare sa ma aplec, mi-a cuprins umerii, m-a sarutat pe obraji si m-a imbratisat ca pe o nepoata draga. Toata saptamana asta neagra, cand am plans cu gandul la Inaltul, mi-am declansat lacrimile amintindu-mi de acel moment, care mi-a marcat adolescenta si pe care nu am sa il mai traiesc niciodata. Pentru ca marti seara, in Catedrala Clujului, bunicul si parintele nostru statea cuminte, cu mainile asezate rece, cerandu-si parca iertare ca ne pricinuieste durere si necaz.

  Parintele a murit in preajma sarbatorii Intampinarii Domnului. Asemeni Dreptului Simeon, a asteptat pana toate au fost gata, pana Hristos a venit la el si l-a eliberat. Pana ochii lui au vazut mantuirea lui Dumnezeu, pregatita tuturor celor care il primesc.

  Asa cum "pasii lui Blaga prin Cluj se aud", vocea Parintelui Bartolomeu rasuna in Piata Avram Iancu, acolo unde porumbeii se vor aduna pe turlele bisericii, asa cum au facut-o azi, atunci cand vor bate clopotele. Acolo unde cei cu suflete aptere il vor cauta mereu, in incercarea lor de a zbura catre Hristos.

Arta sportului si sportul artei

  Azi noapte am visat ca eram patinatoare de performanta. Intr-o rochtita rosie cu pietre si cristale, cu manusi in maini si cu patine albe ca sufletul de copil, alunecam cu gratie si eleganta, ca desenul unei chei muzicale, pe un patinoar gol, fara public, cu propriul meu suflet care sa ma priveasca si doar cu gandurile mele care sa ma aplaude. Aveam parul prins intr-un coc blond, cu o floare rosie care sa-l imbratiseze.

  

  Am renuntat ieri la cateva ore bune de invatat, ca sa imi linistesc spiritul cu patinaj artistic. Asa de minunat si de infiorator de frumos e acest sport, incat am stat in jur de 90 de minute, in fund, pe podea, fara sa realizez, pana a inceput sa ma doare spatele. Mi-am lipit ochii si mintea de ecranul televizorului si am refuzat orice stimul din exterior, inafara de piruetele, sariturile, spiralele si secventele de pasi ale celor ce fac gheata mai fierbinte si mai incandescenta ca orice alta substanta. Neuronii mei o iau razna de la atata frumusete, cata receptioneaza si inregistreaza, atunci cand privesc un spectacol de patinaj artistic. Pentru ca asa se cheama. Spectacol, nu concurs, nu competitie intre patinatori. E o competitie a frumosului impotriva ignorantei si platitudinii. E dansul dansului si miscarea miscarii. E expresia undelor electrice ale inimii, transpusa pe gheata. Sistole si diastole intr-un EKG ce aluneca gratios in ondulatii si vibratii, pe o suprafata sticloasa si inflacarata de pasiune si dragoste.

  Veneam intr-o zi de la scoala, in clasa a opta, intr-o dupa-masa de ianuarie. Nu aveam niciun chef de teme si de alte activitati intelectuale solicitante. In timp ce imi savuram vesnica supa de pranz, am pornit televizorul pe Eurosport. Nu urmaream, decat foarte rar, eventual cu tata, vreun meci de fotbal, pe programul asta. Si in acea dupa-masa era un meci de tenis, la televizor. Habar nu aveam ce reprezinta, cum se joaca, care sunt regulile elementare, ce-i cu liniile alea complicate de pe teren, de ce tot striga unul "fault", ca doar nu lovea nimeni pe nimeni, astia doi care jucau erau la o distanta considerabila unul de celalalt, nu se loveau nici macar cu mingea aceea mica si verde,despre care imi era imposibil sa imi dau seama de ce nu o mai lovesc, in anumite momente si fac grimase de nervi, dezamagire, frustrare. De un lucru insa mi-am dat seama, din primele 5 minute, fara sa ascult comentatorii- de care nu am avut niciodata rabdare, la niciun sport- miza era mare, emotiile erau intense, cei doi luptau mental, mai mult decat fizic si unul dintre ei imi placea extraordinar de mult, inexplicabil, fara vreun motiv anume, bine intemeiat...inca din momentul in care deschisesem televizoru. Se juca pe o suprafata verde, care prima data, in ignoranta mea, am crezut ca e iarba, desi arata destul de radioactiva. Dar era un verde electrizant si elegant, care va fi legat in memoria mea, pe veci, de sportul asta, la fel cum toata viata o sa cred ca pe o autostrada trebuie sa se circule pe partea stanga, pentru ca eu prima data am fost pe o autostrada in Angila. Deci tenisul, chiar si acum, dupa 6 ani, e usor nenatural sa il vad jucat pe alte culori, decat verde.

  Era semifinala Australian Open 2005, dintre Roger Federer si Marat Safin. Cum am aflat in urmatoarele doua ore, in care nu mi-am dezlipit ochii de pe televizor, Federer asta, de care ma indragostisem total in primele cateva minute, era cel mai bun jucator de tenis al lumii si acum pierdea. Nu stiam inca mare treaba si de ce era in deficit de puncte, dar in urmatoarele doua ore, am aflat si cum trebuie sa serveasca si cum se tine scorul, desi inca aveam unele nelamuriri, si inca multe alte marunte reguli de tenis, pe care reusesti sa le inveti in primele doua ore in care intri in contact cu acest sport. Normal ca seara ce a urmat a fost cumplita pentru tatal meu, care a trebuit sa stea sa imi explice de 10 ori de ce de la 15 se sare la 30si apoi la 40, de ce se termina intotdeauna, aproape, 6 nu stiu cat, ce e ala un break si asa mai departe... 

  De 6 ani incoace, l-am urmarit pe Federer in cele mai intense momente de joc, in cele mai frumoase clipe off-court, am plans la finala de la Wimbledon 2008 si la cea de la Australian Open 2009, de suparare si de frustrare si am plans de bucurie si exaltare extrema de fiecare data cand a mai castigat cate-un meci important si cate un titlu. Si am avut inexplicabile stari de euforie, saptamani dupa ce castiga grand slam-uri, sau dobora recorduri.

  Tenisul e verde cu alb, e gandire cu traire, e calm cu emotie, e liniste cu energie, e nerv cu forta. E arta eliberarii de toata energia negativa fizica si spirituala pe care o acumulezi, concentrarea ei intr-un singur punct si trimiterea ei dincolo de fileu, ajungand la perfectiunea executiei si executarii, atunci cand mingea nu se mai intoarce. Tenisul e modul elegant si rafinat de a spune "Pot sa merg mai departe!".

"Gura mea e prea ocupata cu gura ta"

  Cu ochii in ceata, cu mintea in flacari si cu sufletul in plutire...

  Asa m-a lasat pregatirea pentru examenul de Tehnologia Protezelor Dentare. Vineri, toata reveria asta se va termina. Si nu pot sa mint si sa spun ca nu o sa imi para bine ca mi se va lua o "povara" de pe umeri, dar in acelasi timp o sa raman insetata si flamanda de Stomatologie pura, pana la examenul de Semiologie. 

  Asa de clara si de sincera lectie de Arhitectura in Miniatura mi-a oferit aceasta materie, incat nu am cum sa nu ma minunez de frumusetea sistemului stomatognat si sa nu ma mandresc ca am privilegiul deosebit de a-l intelege in asa marunte si esentiale detalii.

  Pentru ca ochiul si sufletul laic, acestei religii arhitectonice miniaturale, sa inteleaga infinitul frumusetii Stomatologiei, e suficient sa cunoasca cele trei principii care trebuie respectate atunci cand se are in vedere prepararea unui suport dento-parodontal, pentru protezare: Bilogic, Mecanic, Estetic...Trinitatea Stomatologiei.

  Biologic- micronii vietii si moleculele esentiale care intretin tot ceea ce inseamna traire sunt mai proliferanti si mai bine reprezentati ca oriunde, la nivelul cavitatii bucale...sursa placerilor culinare, vorbelor insufletite, fredonarilor in surdina, sarutarilor de aspartam... 

 Mecanic- forte, pante, unghiuri, miscari, rezistente, stabilitati, dilatari, reziliente, contractii, retentionari,axe...fizica nu e niciunde mai des aplicata si mai solicitata, decat in cavitatile noaste orale, zi de zi. Insotita inseparabil si indisipabil de irezistibila geometrie...

  Estetic- culoare, forma, contururi, desene, reliefuri, imagini si efecte luminoase, irizari si transparente...un fel de design kinestezic, ce prinde viata in gurile si trupurile noastre...

    Asta e Stomatologia si asta o sa imi lipseasca pana la urmatorul cocktail de stiinta...

Exista oameni...

  Exista oameni care intra in viata ta pe neasteptate, fara sa dea un telefon inainte, fara sa bata la usa, fara sa isi stearga praful de pe picioare. Se poarta asa, naturali, obositi, murdari sau curati, prin sufletul tau, obtin de la tine ce vor, iti ofera o gramada de lucruri in schimb si contiunua cu trocul asta, o viata. Nu mai vrei sa ii descalti, sa ii cureti sau sa ii odihnesti, pentru ca altfel, nu ar mai fi ei si nu ai mai putea sa ii iubesti neconditionat si irevocabil. Si traiesc asa, in simbioza cu tine, incat ajungeti sa fiti doi diplococi Gram pozitivi, violet de dependenti unul de celalalt.

  Exista oameni care au fost acolo dintotdeauna...pe care i-ai vazut traind pe langa tine din momentul in care ai invatat unde ti-e nasul, la propriu. Nu ai sa observi niciodata trecerea timpului peste ei. Acestia raman mereu aceiasi, acolo, si pierderea lor te va face sa te simti infirm, multa vreme dupa ce se va fi produs...

  Exista oameni pe care ii intalnesti in imprejurari calme si tihnite si care ajung sa iti fie sprijin in cele mai tulburi momente care te incearca. Doar intalnirea e incarcata de optimism. Ce urmeaza, e o incercare continua de a va rezolva unul altuia problemele. Sunt cei pe care ii ai pe apelare rapida, cand iti moare pisica, te lasa iubitul, pici un examen, treci printr-o depresie. Sunt cei mai puternici si mai rabdatori oameni pe care ii ai langa tine, pentru ca si tu le oferi in schimb, exact ceea ce primesti de la ei.

  Exista oameni care apar in viata ta treptat si pe care ii socotesti antipatici, la inceput. Apoi incepi sa ii placi si sa ajungi sa te culpabilizezi pentru ca ai judecat si ai fost incapatanat sa te ghidezi dupa aparente. Acestia ajung uneori sa iti fie prietenii cu care iti imparti bucuriile si cu care poti sa stai o seara, langa o sticla de vin si sa razi pana la lacrimi.

  Exista oameni pe care vrei sa ii iubesti. Te straduiesti si reusesti, fara prea mare efort. Iti deschizi sufletul in fata lor, treptat, ca pe un fermoar, pana ajungi sa dai haina jos. Iti etalezi toate gandurile si trairile si iti pui increderea deplina in ei, pentru ca atunci cand te-ai hotarat sa ii iubesti, ai vazut ceva sclipire in ochii lor, ceva irizare candida pe chipul lor. Ii ajuti, ii protejezi si ii dadacesti, chiar si atunci cand imprejurarile nu ti-o cer, tocmai pentru ca ti-e drag de ei. Si atunci cand crezi ca i-ai imbratisat in fiinta ta, se dezlipesc de tine ca un plasture dureros si te dezamagesc cumplit, fara drept de apel, fara remuscari, fara preaviz, fara justificari, fara resentimente. Si cu toate astea, stii ca odata i-ai iubit si stii ca verbul asta nu are decat un trecut gramatical, nu si unul logic si temporal. Si vrei sa le spui ca i-ai iertat si ca totul e sters, ca din tot ce-a fost rau a ramas doar praf de creta. Dar...

...tu, om, nu mai existi pentru ei...

Punct. Si de la capat!

  Am revenit la molarii mei. Am picurat azi, de mi-au sarit capacele. E asa de amuzant sa vezi o grupa de 15 copii cum se straduie, in caldura si mirosul becurilor de gaz, sa obtina cea mai frumoasa morfologie cuspidiana si cele mai clare si netede convexitati...si sa-i auzi cum injura printre dinti..."da mai dute-n spuma marii!", "moasa-ta pe gheata", "luate-ar avalansa"...

  Am revenit in cel mai sigur, mai luxos, mai bine pazit, mai faimos, mai bogat, mai prosper, mai cautat, mai curat si mai frumos cartier al Clujului...Manastur...

  Am revenit la net prin dial up, care o sa imi scoata peri albi in sesiune, cand nu o sa vrea sa imi arate rezultatele examenului, pentru ca tocmai atunci vrea el sa aiba o problema cu conexiunea.

  Am revenit la vecina mea de 5 anisori, care tropaie cu un etaj mai sus si canta si se joaca, cat e ziua de lunga, mai cu seama atunci cand am eu de invatat mai intens.

  Am revenit in orasul imprastiat pe dealuri, la urcusurile si coborasurile mele zilnice, la sasele de dimineata si la coada de la "Restaurantul Studentesc".

  Am revenit la coci si bacili, la anomalii cromozomiale si la malpozitii, la dislipoproteinemii si coroane integral metalice.

     I'm back in business!

Manifest (sau "Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!")

  Cea mai mare provocare a vietii mele a fost sa invat sa cand Imnul Regal, la chitara. Si am reusit. Tremurand din crestet pana-n talpi si din inima pana-n suflet, l-am si cantat, in fata Familiei Regale, in urma cu patru ani, in noaptea de Revelion. Si din toate experientele mele concertistice, aceasta a fost cea care mi-a oferit cea mai mare satisfactie, multumire si implinire sufleteasca: Majestatea Sa, Regele Mihai I al Romaniei, mi-a suras cu drag, eleganta, candoare si melancolie, la auzul acordurilor imnului care ii fusese spre laudatio si crez, pana in acel blestemat decembrie '47. Si iata ca dupa 60 de ani, o fetita de 16 ani i-l canta, cu cea mai tremuranda voce care o incercase vreodata...

  Polemicile purate la ora de istorie, cu un profesor care singur se declara simpatizant al comunistilor, dar care imi accepta intr-o oarecare masura ideile si ma intarata sa cercetez mai mult trecutul monarhic, avand el insusi un sambure de credinta in institutia Casei Regale, m-au inrait si mai mult in crezul meu de regalista, asa cum imi placea si imi place sa ma numesc.

  Si in acelasi context al sfarsitului de an, in fiecare decembrie se reia poveste Revolutiei, fara cap si fara coada, insangerata si mizerabila, cu prunci ucisi asemenea vremurilor lui Irod. Capul sarpelui cadea si urma sa i se imprastie veninul. 

  Nimeni nu isi aminteste insa, de nenorocirea lui decembrie '47. Toti se concentreaza pe a lui '89.

  M-am nascut in 1990...dar simt repercursiunile ambelor dezastre si fantomele trecutului se tin si de mine, ca de toti ceilalti, condamnati inca sa traiasca in negura.

  Un fel de rebeluine interioara, care urla spre exteriorizare ma cuprinde in fiecare an, cand vad imputiciunea celei ce se cheama politica si imi amintesc nobletea luminii din ochii Majestatii Sale, din decembrie 2006.

  "Traiasca regele, in pace si onor,

   De tara iubitor, si-aparator de tara...!"

  Printre altele, imi invadeaza memoria imaginile de la inchisoarea din Sighet, unde constiinta, credita si identitatea ne-au fost suprimate pana la exterminare, ca in multe alte crematorii de suflete si trupuri, din intregul tarisoarei asteia, unde se presupune ca odata au trait daci integri si muncitori , alaturi de romani demni si intelepti. Astazi...nici macar ecouri...

  Pentru ca in anii trecuti, din pricini bine-justificate, nu m-am intamplat in preajma familiei, in totalitate, de sarbatori, anul acesta am stat cu cei dragi si buni ai mei, cat de mult am putut. Am savurat celabrarea traditionala a Craciunului si am fost langa ai mei, cand am trecut in 2011. Ieri seara am pasit in noul an in rugaciune de multumire pentru trecut si de crerere pentru viitor. Un fel de "Fie, Doamne, mila ta spre noi..."

  M-am intors acasa pe la doua si am pornit televizorul. Sclipici, imprimeuri leopard, expozitie de trupuri dezgolite, manele, lautarie, bronz artificial, playback, scenete prost gandite, regizate si jucate si mult, mult kitsch...sau altfel spus, programul difuzat de televiziunile din Romania, de Revelion.

  Astazi, pe la amiezi, valsuri, gratie, eleganta, falduri, matasuri, plutire, culoare, flori infinite, viori, acorduri si armonie...sau altfel spus, Concertul Traditional de Anul Nou de la Viena.

  Cand eram mica, mama imi spunea ca trebuie sa invat sa aleg binele de rau...Oare ei au crescut, toti, fara mame...?