Viaţă

  A fost o saptamana in care mi-am pretuit viata. Am multumit pentru sanatate si i-am fost recunoscatoare lui Dumnezeu ca sunt asa cum sunt, dar sunt vie si teafara.

  Mi-a fost pofta marti sa merg la gradina botanica. Asa cum ti-e pofta si dor sa vezi un vechi prieten. Asa cum ti-e dor sa mergi intr-o biserica si sa stai, fara sa te rogi, fara sa ceri nimic, fara sa multumesti pentru nimic, doar sa stai si sa simti mirosul de tamaine si sa te minunezi de minunatia dumnezeirii. Asa mi-a fost dor sa merg la gradina botanica si sa ma minunez de minunatia primaverii si de nespusa frumusete a naturii asteia ce nu mai conteneste cu invierea. Sa admir lalelele in toata frumusetea si gratia lor, cum admiri pe strada o doamna imbracata elegant si care pluteste umbland. Asa mi-a fost mie dor de gradina botanica.

  Inevitabilul se produce de fiecare data, insa, cand merg in locul asta ce imi e atat de drag si de apropiat, ca un prieten vechi...mereu trec pe langa Spitalul de Oncologie si mereu vad cum viata se stinge dincolo de gardurile gradini. Cum in interiorul ei infloresc aromele si culorile si la doi pasi departare, suflete chinuite se ridica usor, pe rand, in slava albastra, ca fumul de lumanare.

  Am vazut un baietel de vreo patru ani, cu bunica de mana, indreptandu-se catre gradina, catre biserica...nu stiu. I-am vazut in coltul strazii. Ingerasul purta pe cap o basmaluta care sa ii ascunda boala si slutirea ce i-o lasase, iar pe chip avea culoarea lumanarelelor si a mierii de salcam. Galben si imbrobodit, dar cu o lumina atat de nevinovata si de puternica in ochi, incat ii facea rusine bolii nenorocite care se abatuse asupra lui. Si bunica, tinandu-l de manuta, careia arata negresit ca nu e gata sa ii dea drumul prea curand si ca vor lupta impreuna, pana la capatul puterilor.

  Multe dintre lalele erau deja vestejite. Dar bulbii lor raman. La anul vor inflori din nou. Aceleasi. Acelasi trup, metamorfozat. Sper din toata inima ca trupsorul acela mic, plapand si blond va inflori din nou, in razele astea calde de mai si ca data viitoare cand va fi vazut de o fata ca mine, va fi in curtea gradinitei, sub ochii educatoarei, jucandu-se sanatos cu ceilalti colegi ai sai.

  Miercuri dimineata am avut ceva treaba de la primele ore, la bilblioteca. M-am trezit cu noapte-a-n cap, m-am pregatit temeinic de plecare si am pasit in noua zi scaldata de lumina, cu sufletul intre vis si realitate si cu trupul intre dorinta de a ma intoarce inapoi in pat, cu plapuma pe cap si de a-mi continua drumul. Am trecut prin curtea spitalului de urgenta. Am vazut un pat pe roti purtat de patru oameni, cu ceva alb pe el. Mi se parea straniu ca la nici 8 dimineata, pacientul este stramutat asa, printr-un oarecare frig, dintr-o clinica in alta. Si apoi i-am vazut capul. Sau mai bine zis, nu i l-am vazut. Intins pe masa tare si rece, mortul, si mai rece, zacea sub un cearceaf alb, inchipuind forma unui trup...de om. Femeie sau barbat...batran, tanar sau adolescent...

  Am iesit din curtea spitalului si imi venea sa plang. Si am multumit lui Dumnezeu si soartei pentru ochi, pentru ca paseam pe picioarele mele, fara ca cineva sa ma tina de mana si sa planga in suflet pentru boala mea...pentru ca am un trup in care inca mai pulseaza o inima, din culcusul plamanilor, pe care inca ii mai umplu cu oxigen si in care sangele inca e fierbinte si purificat...pentru parul ce imi acopera crestetul si pe care il simt umed pe spate cand fac dus si ale carui suvite si carlionti imi gadila urechile si nasul sa ma fac sa stranut, scuturandu-mi un torace inca tanar si integru...pentru ca am sani care sa imi umple camasile si care sa ma faca sa ma simt femeie si care sa imi aminteasca de zilele cand voi fi mama...pentru ca in trupul meu e sanatate, e intregime si e viata...si mai e loc pentru un suflet care sa se roage si sa iubeasca si sa se bucure ca inca e jumatate din ceva...