Numb

  Am realizat ceva ciudat in seara asta. Toamna asta, cu toate aduse de ea, mi-a omorat apetitul pentru ciocolata. Eu, asa cum ma stiam inainte, puteam sa mananc o cutie de bomboae Milka dintr-o rasuflare, fara remuscari, fara resentimente. In seara asta abia am reusit sa mananc vreo trei...si cateva bucatele de Kit Kat. Si intre acestea, a trebuit sa inghit considerabile cantitati de apa. Si asta, dupa ce nu am mai mancat ciocolata...cam de o luna. Mi-am dat seama de asta, intr-o seara, intr-o cafenea, cand am vazut la o masa o tipa cu o carte in mana si o ciocolata pe masa. Evident, am consumat ciocolata sub alte forme, in prajitura, in cafea...dar ciocolata aceea neagra, simpla, cu sau fara crema, care imi era asa de draga in trecut, a disparut din meniul meu de ceva vreme incoace.

  E oare posibil, sa nu mai am nevoie de ciocolata? Imi era asa de adorata in trecut, cum imi e muzica. Aproape ca nu era zi sa nu mananc cateva bucatele, cel putin, sub pretextul ca am nevoie de "ceva dulce". Era o mica placere vinovata, care facea parte din ritualurile mele ce ma ajutau sa imi pastez tonicitatea sufletului si a gandirii.

  

  Se zice ca mancam ciocolata atunci cand suntem mahniti, cand vrem sa ne alungam tristetea, cand avem nevoie de energie, cand trebuie sa ne concentram pe ceva, cand vrem sa ne satisfacem o placere, sau sa ne facem o bucurie. Eu nu am mai mancat ciocolata de o luna...E oare posibil ca cineva sa nu aiba niciuna din starile astea? In seara asta am mancat ciocolata, pur si simplu. Fara niciun motiv. As putea zice ca de frig...

  Am fost astazi intr-un loc superb, in care am trait cele mai frumoase si intense momente din viata mea si care s-a transformat in locul celor mai dureroase amintiri. Am stat, am privit apusul si am meditat. Si nu am putut sa opresc un gand obositor, persistent, insistent si ritmat, care nu contenea :"Ce vreau? Ce vreau? Ce vreau? Ce vreau? Cami, ce vrei tu cu adevarat? Ce iti doresti? Ce ai vrea sa ceri?"...si rugamintea :"Spune-mi ce sa vreau? Ce sa cer? Ce sa imi doresc?"...si raspunsul :"Nu stiu. Nu stiu. Nu stiu ce vreau. Ce vreau? Nu stiu ce vreau? Nu stiu...".

  De ce nu am mai mancat ciocolata de o luna? De ce nu mai pot mancat ciocolata? De ce incurc atat de tare starile fiziologice?... si mananc, atunci cand imi e frig, beau apa, cand imi e foame, ma imbrac cand imi e somn...

  Una din replicile mele preferate, din filme, e "What the hack is wrong with you?..."

  Si azi vad luna, de la geamul meu, de la mansarda. Cativa nori albiciosi se baga in seama, in fata ei. Vor si ei sa se afirme. Nu i-as vedea, de nu i-ar sta in cale. Cu toate astea, tot calda ramane. Dar sticloasa...ca ieri..ca azi...ca de ceva vreme incoace. Un pic mai la dreapta, in rama geamului ce-mi pare tablou, radiaza o stea. Imi amintesc...:"Ce-ti pasa tie, chip de lut, dac-oi fi eu, sau altul...?".

  Cantecul de pe fundal ajunge la "through my frozen heart tonight"...de o luna, nu mai vreau ciocolata. De o luna, luna nu mai e luna. 

  "...in lumea mea, ma simt nemuritor si rece..."

                                                                                                     P.S.: Astept stagiul de luni, sa stau patru ore cu fata langa becul de gaz, sa-mi modelez ceara mea colorata si dintisorii mei, care nu ma dezamagesc niciodata, indiferent de notele pe care mi le-ar aduce...imi aduc, sincer, fericire

"Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim."

  E azi, vineri, 22 octombrie 2010. Dupa trei saptamani de Cluj, am venit acasa. Orasul nu mi-a lipsit deloc. Pare mic, innegrit, prafuit, batran, neinsemnat...Am realizat insa cat de multe mi-au lipsit, de acasa...Daisy ma latra din nou...e iarasi in perioada in care nu ma recunoaste. Visinul si marul s-au desfrunzit, fara stirea mea si fara preaviz. Ii lasasem pe jumatate verzi. I-am gasit goi si tremuranzi. In vie nu a mai ramas niciun strugure. Frunza vitelor-de-vie e ridata, cojita, zbarcita si adunata. Intr-un colt de gradina au supravietuit primei nopti cu minus, niste crizanteme ce sunt sortite mormintelor, pentru intai noiembrie. Doar mirosul lor de toamna putreda si ranceda a mai ramas in curte.

  Regrete am putine, vorba cantecului...insa unul le intrece pe toate: i-am lipsit bunicii atat de mult, incat aproape ca a plans, cand m-a vazut. Daca am invatat ceva din viata mea de pana acum, e ca nu am voie sa fac pe nimeni sa planga de suparare. Iar eu, cu deontologia mea, am reusit sa o fac pe bunica sa planga de dorul meu. Nu urat...incalificabil din partea mea...

  Pe aici, mai sunt case in care se face foc cu lemne. Afara e un frig teribil, seara. Il simti pana-n oase. Dar in nari e miros de fum, de cald, de casa.

 

  Din camera mea de la mansarda, se vede luna. E plina, calda, perfecta, aproape...Mi-a fost cumplit de dor sa o vad asa. De la geamul meu, de unde i-am trimis atatea ganduri si mi-a intors atatea sperante, sau deznadejdi, de-a lungul fasciculatilor mei 20 de ani. Cu toate astea, e sticloasa, plata si muta. Azi nu-mi mai vorbeste. Azi nu-mi mai vede ochii. Azi nu-mi refracta nimic, inapoi. Luna nu mai canta valsul, azi...

 Azi miroase a fum de lemne. Azi visinul, care de ziua mea era nins de flori, e mort si paralitic. Azi in gradina din care imi luam in vara rosii gigantice, se plimba trei gaini ametite si zgribulite. Azi cainele MEU ma latra, cu suspiciune si inceput de ura. Azi nu mi-e dor de orasul meu. Azi mi-e dor de casa mea, de povestile ei, de mine...

Glasul pamantului

E toamna iar, cu ploi si soare

  Dupa doua ore de curs de proteze dentare, inca patru de studiu al ocluziei si miscarilor madibulare, in biblioteca si cam o ora jumate de microbi si coloratii, mi-am spus ieri: "Pana aici! Nu se mai poate!". Asa ca am mers si mi-am cumparat  bilet la concertul Napocelli, ansamblul celor 12 violoncele, la Toamna Muzicala Clujeana. Nu stiam ca va fi biletul meu catre amfetamina, epinefrina si serotonina, gratis. Cred ca daca cineva m-ar fi fotografiat pe la jumatatea concertului, as fi aparut transfigurata. Imagineaza-ti un fel de Apocalyptica de o suta de ori mai rafinata, eleganta si subtila, ridicata la patrat. Cam asa suna orchestra asta, care cat timp a durat spectacolul, a facut sa nu mai traiesc eu, ci muzica sa traiasca in mine. Aveam senzatia ca sunt frunza in parc, plutind printre ceilalti copaci atipiti si ca o data ce concertul va fi gata, voi atinge pamantul. Si va fi atat de dureros si de rece...

  48 de coarde, vibrandu-ma din crestet pana in talpi, m-au adus la tremur, incat am simtit ca levitez. Asa mi-am petrecut eu dupa-amiaza de toamna, de ieri.

  Intr-o alta dimensiune a existentei mele, azi mi s-a confirmat o veche teorie, conform careia medicina e un fel de arhitectura, a trupului si sufletului, incepand cu anatomia din anul intai si terminand cu psihiatria. Stomatologia e prin excelenta aritectura, pentru ca are de-a face cu amanunte geometrice si tehnice pe care cel mai fin ochi politehnist nu are cum sa le perceapa, pentru ca nu are perceptia spirituala a suferintei si a durerii, de la care pleaca toata stiinta asta.

  Asadar, mi s-a confirmat azi ca sunt arhitect, asa cum mi-a fost visul inca din clasa a V-a. Ii studiam unui coleg punctele, axele si unghiurile antropometrice, la fel cum incearca un inginer sa dea o cota, sau un arhitect sa determine niste puncte de fuga. Si confirmarea a venit cand doamna doctor, asistenta grupei mele, ne-a spus: "Priviti distantele asa, ca arhitectii.". Ei bine, asta suntem, medicii si viitorii medici: arhitecti ai corpului uman. E genial...

   Printre altele, incerc sa experimentez, l'arte del dolce far niente, invatata din "Mananca, roaga-te, iubeste". Am inceput astazi, prin a veni acasa pe la ora pranzului (bine, pentru ca mi-a fost rau la scoala, dar se pune). Afara e un soare extrem de parsiv si neputincios, de octombrie. Am venit spre casa printr-un vals de frunze, in acorduri minore, in acuarele de Monet...Mi-am  gatit paste, m-am cuibarit intre perne si paturele, mi-am pus botoseii mei caldurosi, care nu ma dezamagesc niciodata si nu ma lasa la greu si am gustat din savoarea toamnei. Eu zic ca m-am descurcat destul de bine, pentru prima lectie...

  In seara asta se canta Mozart la Conservator...poate imi mai iau o doza de visare.

  E for free, zilele astea...

Where you lead, I will follow

  Fiecare luni e o zi grea. Inca de cand am inceput scola, cu multi, nici nu vreau sa ma gandesc cati, ani in urma. Tin minte serile de duminica din copilarie, can eram in clasele 1-4 si ma cuprindea o neliniste si un tremur interior, inca de cand se termina "Seventh heaven", de pe Acasa. Ateptam apoi, prin gimnaziu, sa vina sambata si duminica seara sa urmaresc "Gilmore girls", impreuna cu mami, si de indata ce era gata episodul de duminica, ma invaluia o tristete inexplicabila. Ca atunci cand visezi si te trezesti prea repede, fara sa afli finalul.

 Seara asta de duminica nu a facut nicio exceptie de la regula. Poate pentru ca la scoala incepe sa fie din ce in ce mai greu cu toate testele si ascultatul, poate pentru ca mi-e dor de casa, de vara, de vacanta, nu stiu...

  Pe la 9 jumate am inchis claculatorul si m-am cuibarit in pat. M-am uitat vreo 20 de minute la un film, gasit in timp ce rasfoiam programele si m-a prins somnul. M-am ridicat sa imi pun ceasul sa sune, pentru maine dimineata si am aprins lumina. Perdeaua era putin data la o parte si am vazut afara o sclipire. Ceva rotund si galbui spre alb, un fel de bej luminos si intens, si am dat dreaperiile din calea ei. Credeam ca e luna. Era reflexia in geam a becului de la veioza. M-am intristat asa de tare, ca in serile acelea cand se termina "Gilmore girls".

  Mi-e dor de luna. Mi-e dor sa o vad cum se rotunjeste si se subtiaza, cu fiecare seara ce trece, s-o vad cum se oglindeste in mine si cum imi inunda sufletul de sclipire si de clar. Mi-e dor sa ma arda soarele, pe plaja din Vama. Mi-e dor sa am picioarele bronzate in forma sandalelor si sa stau pe spate pe iarba, sa ma uit la stele. Mi-e dor sa le povestesc alor mei cum pot eu sa construiesc eu o racheta, cu ce avem prin garaj si sa ajung la luna (se intampla pe la 4, 5 ani). Mi-e dor sa ma uit cu mama la "Gilmore girls".

  Si, de multe altele, mi-e dor...

                                                       P.S.: Am pornit laptop-ul, am ascultat Carole King si am scris astea...

ca soarele e tot mai mic, in diametru

ceas desfrunzit

Thank you for the music!

  Azi mi-am demonstrat ca se poate...se poate sa cant pe scena, si in fata necunoscutilor...si in fata unui public de vreo 200 de oameni cu urechile fine, care sunt acolo pentru muzicieni seriosi si muzica de prima calitate, nu pentru amatoarea de mine. Balul bobocilor a fost cu totul altceva...incercarea mea de a canta la chitara in fata liceului, in clasa a noua si a doispe'a, e cu totul diferit de ce s-a intamplat in seara asta. In seara asta, am mers de trei ori pana la baie si am tras de vreo trei mii de ori aer adanc in piept, inainte sa urc pe scena si sa cant. Si am reusit. Si am primit aplauze. Si necunoscuti din sala imi zambeau si cantau cu mine. E absolut fantastic, sentimentul asta. Si chiar daca nu am castigat, m-am obisnuit deja cu postura de "first runner up". Mi se cam intampla, in majoritatea cararilor pe care indraznesc sa le urmez. Dar am avut curaj si mi-am oferit o satisfactie extraordinara. Nu pot decat sa imi urez "La cat mai multe cantari!".

  Si mai era acolo Irina. Prietena mea de la facultate, care imi facea poze si mi-a spus " Sa scrii despre mine, Cami, cum iti fac poze." Scriu, draga mea. Cum in lumina palpaitoare a lumanarii de pe masa noastra, te concentrai sa gasesti cel mai bun unghi, cea mai buna incadrare. Irina face poze cu atata pasiune si atat de absorbita de moment, incat parca devine una cu aparatul de fotografiat. As putea spune ca nu aparatul face pozele, ci ochii ei. Priveste atenta in obiectiv si cand a terminat, iti zambeste cu asa o satisfactie, ca un pictor care tocmai a mai conturat silueta unei flori, sau a unui fluture. Si apoi, cu entuziasm si nerabdare iti zice: "Stai sa-ti mai fac una!". Asa e Irina, plina de frumos si culoare. Daca e un cuvant care sa ne caracterizeze pe fiecare dintre noi, al ei e "Vizual".

  Si prietena mea Carmen, cu prietena ei Maria, care a devenit si prietena mea. Cuvantul lor e "Armonie". Si nu in sens de relational, sau de echilibru, ci in sens muzical. In prejma lor se aude mereu un soundtrack. Pana si felul in care pasesc e plin de ritm. Mi-o amintesc pe Carmen intr-o dimineata din ianuarie, cand ne-am intalnit in statie, iainte de un laborator de Info. Era cu castile in urechi si mi-a zis ca asculta radio. Radio Guerrilla. Cred ca de atunci mi-e draga Carmen. Pe Maria mi-o amintesc de la ziua mea, cand am ramas vreo patru martiri in picioare si ascultam Sade, George Michael, Parov Stelar si DaftPunk si mi-a spus:"Simt cum muzica asta ma purifica."

  Geniale, fetele astea...

 

  Si geniala seara asta, in care am fost un "pierzator" fericit, ca vocea mea, incercand sa atinga cateca note,   i-a facut pe oameni necunoscuti sa-mi zambeasca si sa ma aplaude.

"Ca Edgar Poe..."

  Piezisa pulseaza din nou...e iarasi freamat si zumzet, in stupul Hasdeului.

  Am iesit aseara la un suc...care s-a conturat intr-o idee de bere...materializata in doua shot-uri de absinth. Verlaine, Bacovia, Lautrec...m-ar fi invidiat din strafundul sufletelor si mormintelor, daca m-ar fi vazut. Nu am cum sa scap de spleen, zilele astea. Si-mi amintesc de simbolisti...si absinth-ul. Am sorbit si am inhalat Zana Verde aseara, cu atata nesat, ca vedeam deja Orasul de Smarald. "Toto, I don't think we're in Kansas, anymore...".

  Nu. Sunt in Cluj, toamna...

  Evident, firesc si absolut natural, a urmat o incursiune in Janis si o bere, convertita din proiect, in practica. Asa-i de bine in Janis...small chat la coada, la Buda, o gramada de zambete aruncate si culese, tipi politicosi si gagici misto...nici o urma de kitsch, sau de exces. Cea mai mare activitate renala intalnita intr-un club, bere mai multa decat la Oktoberfest...si muzica...da, muzica...

  M-a adoptat, pentru cateva ore, Janis. Am fost pentru cateva clipe fiica lui flower-power. Si-apoi, s-a terminat.

  Si totusi...  Ce ne facem cu spleen-ul?...of, of...

Just a perfect day...

   Veneam azi cu 7-le catre casa. Cu o mana ma tineam de bara din troleu si de o carte de genetica, imposibil de groasa si ilegal de grea (si de complicata), cu o mana ma tineam de telefonul la care incercam sa rezolv o problema urgenta si de aceeasi mana imi atarna o geanta, plina de hartoage si cartoaie, si cu picioarele incaltate frumusel in pantofi cu tocuri incercam sa fac echilibristica, la toate franele si curbele.

  Se opreste intr-o statie, cu doua inainte de casa mea. Eram langa usa. Nici nu se deschide bine usa, ca imi striga in ceafa un "domn" la vreo 40 de ani " Cobori?!?!?!". "Nu", zic si ma dau la o parte din elanul lui vertiginos catre coborare, cand constat cum ma ajuta cu o imbranceala, resimtita pana-n lichidul cefalo-rahidian."Apoi da-te, tu, din drum!!" si cat pe ce sa ma prabusesc peste un baiat de vreo 16 ani.

  Astia sunt genul de oameni care ar trebui sa mearga la medicul veterinar, cand sunt bolnavi. Nu am zis nimic, cu siguranta ca m-am imbujorat si am incercat sa imi gasesc un loc cat mai departe de sufletele celor din jurul meu, ca sa nu ma trezesc cu vreun pumn in urmatoarea statie...cum fac de altfel si in restul vietii mele de zi cu zi, de-o vreme incoace.

  Am ajuns acasa cu sufletul un pic vatamat, dar nu din cauza faptului ca eu fusesem agresata, ci pentru ca am ajuns sa ma intreb din ce in ce mai des "De ce e asa de rea lumea?".

  Un pic de supica cu taitei alfabet mi-a ridicat moralul...dar e provizoriu si tare temporar...pana maine, cand o sa incasez, probabil, o injuratura, pentru ca nu-mi pun cumparaturile mai repede pe banda de la supermarket...  

Maramures -partea a doua

De la perfectiune, la anarhie

   Am modelat azi, in ceara, prin aditie. E o excelenta arhitectura, stomatologia asta...convexitati, proiectii, puncte de fuga...pura geometrie, curata si naturala, esentiala si biologica...perfectiunea anatomica demonstrata de geometria descriptiva...ceva extraordinar, genial...

   Si...am avut laborator de psihologie, cu un pacient internat la clinica de psihiatrie...Groaznica poate fi uneori mintea asta...Desi teoretic e o disfunctie biologica, boala bietului nebun trist si incercat pana peste poate de viata asta morbida, trebuie sa fi avut un fundament sufletesc mult mai profund, decat vor multi medici sa accepte. Privirea aceea vida, mainile impreunate in suspiciune, credinta in existenta unei fiice, care nu a fost si nu va fi niciodata, dorinta de a se cufunda in somn, cat mai mult si mai profund...

   Cretin, idiot, nebun, razna...chiar nu aveam idee ce grele sunt cuvintele astea si cat de ucigator atarna de mintile celor carora atat de simplu le spunem"dusi de-acasa"...da, dusi...intr-o clinica cu multi altii asemenea lor, unde se trezesc in miez de noapte speriati de sobolani, unde se aud strigati si insultati de voci himerice, unde incearca sa ii convinga pe medici ca nu au nimic si ca sunt perfect sanatosi...si unde familia ii priveste degradandu-se incet si ireversibil...Ce ti-e si cu omul...

   Aveti mila, dragii mei...aveti respect...

trandafirii mor, visurile mint...

stare de spirit

Maramures, plai cu flori

Vrei realism? Realism iti dau!

  Am fost zilele trecute la mall. Cu gandul ca in curand incepe scoala si garderobei mele i-ar prinde bine putin aer proaspat, un impuls, doua...ceva esarfa, sacou, bluzita, care sa le scoata si pe celelalte, deja existente, din amorteala. Am intrat in vreo trei magazine, pana sa ma enervez cumplit, sa imi iau o inghetata si sa plec acasa cu mana-n...buzunarul care pe aceasta cale a ramas la fel de plin, ca la sosire.

 De ce? Pai, simplu...in primul rand, in toate trei magazinele bubuia aceeasi muzica de prost gust si subcultura care ma face sa imi fie usor sila de fiecare data cand merg la mall....si in al doilea, ei bine, pentru ca acei oameni pe care i-ati vazut si voi cu siguranta in orice mall, m-au intristat si scarbit fata de lumea asta, acum, mai mult ca oricand...E vorba de omul acela uscativ si plin de bataturi in palme, care impinge cam 30 de carucioare o data, catre intrarea din super-market si de femeia aceea simpla si exagerat de modesta, care sterge podelele la baie...I-am vazut la interval de cateva secunde pe amandoi si am avut un flashback cu eticheta unei camasi care graia 259.99 RON...si cu distinsele domnisoare care stateau nemultumite la intrarea unui magazin si vociferau "In Spania gaseai haine k-lumea, fata, nu ca aici!"..."Da, pisi, ai dreptate. Si in Italia era la fel!".

  Bleah!!!Pangaritilor!!!Mi-am luat o inghetata si am plecat. Garderoba mea e perfecta, asa cum e. Si a tuturora. In capsor mai avem de ajustat si asortat....

trei

un fel de nada te turbe...